sâmbătă, ianuarie 12, 2013

Mica

Iubesc mai mult decât îmi închipuiam că pot.

Tot timpul m-am subestimat. Tot timpul au existat fete cu păr mai frumos (Alisa din grupa pregătitoare), fete care se pricepeau mai bine la matematică (Irina, clasa a 3), fete cărora băieţii le trimeteau scrisorele de Valentines Day (Vica, clasa a 6), şi cu cât trecea mai mult timp, cu atât mă subestimam mai mult: fete care aveau sâni mai mari, familie mai mare, rochii mai frumoase, relaţie durabilă. Nu pot să spun că le-am invidiat, dar nu pot să spun nici că nu le-am invidiat. Eu am decis să fiu deasupra lor. Am decis să nu am păr lung, să mă pricep la limbă română şi istorie în loc de mate, să nu primesc felicitări de Valentines Day, să am sâni mici şi să am minte mai multă, să mă bucur că o am pe mama, să port blugi în loc de rochii mulţi ani la rând şi să fiu cu cel cu care sunt bucurându-mă că el este. Şi acum, după ce am rochii, după ce am scăpat de bărbaţii care mă desconsiderau şi-mi suprimau personalitatea, care nu-mi permiteau să "înfloresc" sub greutatea şi dictatura/talentul lor, acum toate fricile şi complexe de fetiţă mică au revenit la loc.

În toate glumiţele se ascund  nişte porcării, exact ca în calul troian. Am crezut că pot ţine piept vorbelor care-mi reanimează fricile şi care mă subestimează. Am aflat că de fapt ele mă rod în fundament ca un fel de insecte "lemnivore". Îmi pare rău uneori că nu sunt sigură de nimic până la capăt, înafară de date istorice şi formule fizice care nu le ştiu, dar ştiu că sunt corecte. N-am să pot să las niciodată în urmă frica de a fi distrusă , frica de a deveni într-o clipă neiubită, fricile astea se materializează de la glume prosteşti, devin palpabile, reînvie stafii ale trecutului, stafia celui din 2010 lângă care stăteam şi pe care-l apucam de mâni frenetic şi repetând "spune că ai glumit". Glume, da...

Vreau să fiu iubită necondiţionat fără să ştiu "ce-ar fi fost dacă nu eram cu tine". Nu vreau să ştiu, să văd, să cunosc alte femei care puteau fi în locul meu, toate astea îmi trezesc acea subestimare care tot timpul zace în mine, tot timpul e gata să sară din cutie cu strigăte debile "Iaca ş eu!". Nu vreau să ştiu că putea fi altfel, ca în Mr Nobody sau alt rahat gen Butterfly Effect. De ce nu vreau să ştiu? Pentru că atunci când oamenii pe care-i iubeşti îţi spun lucruri de care ţi-e frică, de care te rogi în sinea ta să nu se întâmple, atunci nu mai ştii la cine să te duci şi să spui "mi-e frică, apără-mă".

Mama mi-a spus de multe ori să nu plâng faţă de cei care nu merită să vadă asta, faţă de cei care o să se bucure şi faţă de bărbaţi. Am încălcat regula de multe ori şi adesea se întâmplă că aceste 3 tipuri de oameni se reunesc în unul.

Am fost tot timpul o fată cam stricată după care se ascundea fata complexată de ochiiul ei neobişnuit, "r"-ul incorect, visurile despre o familie mare. M-am prostit adesea cum am putut, am ieşit un oameni dubioşi, am afişat un fel de comportament băieţos, am înjurat, am fost perversă, am făcut lucruri idioate şi toate astea pentru a mă întoarce acasă, a mă băga în duş şi a spăla cu greaţă fumul de ţigări îmbibat în piele. Am fost şi sunt o fată "ibanutaia" şi foarte pe placul multora, dar care merge acasă şi se aşează pe podea lângă calorifer şi citeşte Remarque şi poveşti. Adevărata eu nu sunt atât de interesantă, de tare, de veşnic gata de nebunii. Sunt sensibilă. Mie-mi place să se aibă grijă de mine. Chiar îmi place, mai mult decât orice. Şi să am grijă tot.

Chestia e că am ascuns fata mică atât de departe, încât e percepută doar asta insensibilă şi rece, fata care nu manifestă afecţiune, care n-o să se supere, care pune la cur dacă-i criticată. De la prea multă grijă fata mică a ieşit la suprafaţă şi imediat s-a speriat de glumiţele necoapte.

Ştii, fata mică n-a mai ieşit demult. N-o speria, n-o alunga înapoi, nu lăsa băieţoasa rece s-o eclipseze. Pentru că zâmbetul celei mici şi sensibile e în stare să vindece cancerul. Nu zâmbetul ironic în colţ de gură a celei reci.