miercuri, mai 30, 2012

Eu

3 au reacţionat
Eu demult n-am mai scris pe aici.
Eu ascult God is an Astronaut şi stau cu foile pentru examen la engleză pe masă. Până acum, vreo 2 ore am tot recitit ce am scris pe blogul ăsta de 2 ani de zile şi m-am decis s-o iau de la capăt. Unele lucruri trebuie abandonate, dar nu şi blogul ăsta. L-am creat când eram o puştoaică, acuma sunt o puştoaică puţin mai mare, pe el au fost scrise atâtea lucruri şi ar fi păcat să-l abandonez dintr-o elementară lipsă de timp. Deci da, asta e ceea ce mă caracterizează acum din plin: o lipsă de timp. supermassive black time hole.
De curând am terminat să privesc House, în rând cu mulţi alţii. O să-mi fie foarte dor de el şi cine a privit serialu' să-mi spună ceva seriale la fel ca să am ce privi de azi înainte.
Sunt în sesiune şi după aia o să fac practică. God, o să fac practică adevărată, dar REALĂ, nu teorie şi lecţii de la borator. O să am masa mea la "Adevărul", calcul meu şi o grămadă de însărcinări de la redactor şi o să fie super-tare. Abia aştept, deşi cu frică. Apropo de autorizaţii şi restu'. Am fost luni la BITEI, la spectacolul de dans "Culorile" pus în scenă de japonezi. Am fost pentru a scrie un material pentru Clipa. Şi mi-au dat şi ecuson pe care scria PRESA :D Era fain cum voluntarii de la BITEI se uitau la mine fumând pe prag şi gândindu-se "Ia măi la puştoaică, ce naiba stă pe aici", iar eu mă uit la ei şi le arăt ecusonul. Era aşa de fain cum se schimba faţa lor şi se făcea respectuoasă şi cică "Da, da, avem locuri, să rămâneţi şi la conferinţă de presă". E-o fericire pură senzaţia aia. E munca pe care mi-o doresc din tot sufletu'. Japonezii au fost gorgeous, pozau cu noi şi făceau mutrişoare haioase, se uitau la maioul meu cu bufniţă (desenat de Nika) şi exclamau într-una
"fcuruo" sau ceva de genu' ăsta.
Eu şi ceaiul suntem bine, voi ce faceţi?

luni, mai 28, 2012

So long time no see

1 au reacţionat
Text nou, pentru că viaţa mea de dzî cu dzî nu mai e obiect de blogging)) Time to end with blogging already


Sună un deşteptător. Ba nu, rage cât îl ţine mecanismul. Întind mâna să-l opresc, simt că ceea pe ce aterizează mâna mea nu e telefon mobil, ci deşteptător de fier sovietic „Zarea”. Îl iau în mână şi mă uit la el. Îmi vibrează degetele de la isteria lui. Arată 6.30, acele de alamă stau strâns lipite unul de altul. „cum naiba să-l opresc? Taci odată, cretinule, că-mi spargi timpanele!” Încerc să-i opresc limba care păleşte în două chestii de metal care seamănă a străchini întoarse. Şi voila! Se opreşte. „Căcat...”.îl pun pe noptieră şi mă uit prin cameră. O senzaţie îmi străbate coloana vertebrală; un fel de frică-vierme care dispare în stomac. E 6.30 dimineaţa şi sunt într-o cameră de hotel, cu ceasul „Zarea” pe noptieră, un pat răblăgit pe care stau, un TV pe care nu pot înţelege ce firmă scrie, cu un fotoliu şi tapete de culoare roz un pic îngălbenite de vreme. Sunt singură, am nişte chiloţi de ieri pe mine. Arunc o privire spre scaun şi nu-mi mai văd hainele. Pe la 6.50 după încercări de a-mi găsi hainele, încep să am un soi de panică. Găsesc într-un colţ poşeta. E goală şi e încă pe loc pentru că e ieftnă. Nu mai sunt nici banii şi nici paşaportul străin, buletinul şi cele câteva crone care le ţineam pentru WC-urile publie şi mâncare în oraş. La 7.15 înce s-mi dau seama ce se întâmplă. Um mă cheamă şi unde sunt îmi amintesc, deci nu sunt amneziă. Afară de Prag, e primăvară şi e clar că aseară am băut multă bere cehă. Am stat cu nişte băieţi care vorbeau bine engleză. Îmi amintesc că pe la 12 şi ceva seara mi-am comandat a cincea bere şi după aia nimic. Frica-vierme mai face o tură prin vertebrele mele. Erau doi băieţi. Pe unul îl chema Jonas şi pe altul nu mai ţin minte. Către ora 8.00 îmi amintesc că-i spuneam Kafka, deci poate era Franz. Sunt în duş şi-mi cercetez corpul. Încerc să înţeleg dacă mă doare ceva sau dacă n-am fost violată. Patul e plin de pete suspecte. Pe la 8.30 vomez în WC. Îmi stă mai bine şi la 9.00, destul de târziu mi se face foame. De două ori am auzit bătăi în uşă, dar n-am răspuns. Nici măcar nu ştiu ceha! Mi-e foame, nu am haine, nu ştiu cehă, nu am bani. Ridic receptorul telefonului verde cu disc. Lucrează! Culeg 1, aşa cum am văzut că fac în filme. După vreo dou sunete de apel ridică o femeie şi spune ceva foarte rapid în cehă.
- Excuse me, miss, I don’t speak czech, - îi spune eu.
- Nu e o problemă. Vă pot ajuta cu ceva?
Încep să-i spun englezeşte că probabil am fost victima unor tâlhari şi că mi s-a furat tot ce am avut la mine şi pe mine. Fata tace vreun minut în receptor. Simt cum pe spatele ei merge acelaşi vierme.
- Pot face ceva pentru dumneavoastră? – mă întreabă.
- Adă-mi nişte haine,  - îi strig şi aud sunete scurte de beep, beep, beep.
La ora 10.00 bate în uşă şi spune:
- Open the door, it’s me!
O las să intre. E îmbrăcată într-o uniformă vişinie şi pe badge-ul ei scrie Ivanka. Se uită la mine cam dezgustată şi-mi aruncă o cămaşă albă bărbătească şi o fustă albastră.
- E de la femeia de serviciu, - îmi spune. Ce vei face acum?, -mă întreabă cu aer suspect.
- Mă duc la poliţie cred că. Îmi iau geanta goală şi mă pornesc afară. Ivanka îmi spune „Good luck” şi răsuflă uşurată că nu am făcut scandal.
Din toată Praga ştiu doar unde e podul lui Carol şi ceasul cu zodiac. Întreb un om să-mi spună cât e ora şi cum să ajung pe jos la poliţie. Se uită la mine ca la o proastă şi spune: 11.15. apoi îmi dă nişte „stânga, dreapta, înainte trei cartiere, stânga, farmacie, dreapta, comisariat.” Dau din cap. La urmă întreb şi unde-i podul lui Carol. „Departe” cică. Şi se duce. E la el acasă. Nu ştiu nimic în jur, mă apucă panica, nu am bani, bine că dau de oameni care ştiu engleza, dar mă apucă plânsul şi încep a plânge tare, mi se umflă ochii şi încep să alerg aiurea. Peste vreo jumătate de oră îmi dau seama că fac cercuri. Nişte turişti japonezi mă arată cu degetul şi-mi fac poze. Pentru ei sunt o bucată din decoraţiile Cehiei. Mă aşez pepragul unei clădiri şi încep să cânt. Cânt tare nişte cântece învăţate la cor, cânt Damien Rice şi „Iâve got you under my skin” de Frank Sinatra. O fetiţă cehă care e la ea acasă îmi aruncă 50 de bănuţi de-ai lor şi fuge înapoi la bunică-sa. Aia credcă-i spune ce bravo e. Mă uit la acei 50 de bani cehi şi mă gândesc ce pot cumpăra de ei, când simt că cineva mă păleşte pe umră cu ceva rigid. E un poliţist! Ura, e chiar unu’! îi zic:
- N-ai putut să mă găseşti mai devreme, calicule? – dar el se holbează la mine cu ochii ca două cepe bulbucate. – A, ţi-am zis româneşte! ,  - mă apucă râsul şi-i spun pe loc în engleză
- M-au tâlhărit nişte idioţi. Nu mai am documente, bani şi nici hainele nu sunt decât împrumutate.
Îmi spune scurt „OK”. Îl întreb cât e ora şi el spune 13.02 şi mă roagă să merg cu el. Cât mergem la comisariat îmi spune că-l cheamă Michal şi mp întreabă de unde sunt. Sunt moldoveancă, ce mă-sa.
- Moldova ori Maldive? Unde trăieşti?
- Moldova, calicule!
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că eşti drăguţ.
Comisariatul e o clădire ticsită într-o fundătură, cu o bancă mărunţică alături şi un frigider de îngheţată alături. E pe la jumătate la 2. Intrăm cu poliţistul înalt şi slab înăuntru. Încă două specimente, doar că mai bătrâni şi mai graşi beau cafea cu gogoşi. Unul strigă la poliţistu’ meu. Din câte înţeleg, tre’ să aştept că până la 2.30 au pauză de masă. Michal îmi aduce cafea cu un hotdog. Îmi pare că aş mânca un cal la cât de flămândă sunt. Ceilalţi doi demult nu mai mănâncă. Unul se joacă în cărţi la calculator. La trei după-amiază unu’ mă cheamă la el. Nu ştie engleza, iar cel înalt şi slab patrulează cartierul. Vorbeşte ceva repede.
- Du-te bre cu ceha ta în mă-ta!
Mă mai întreabă ceva. Eu zic tare şi răspicat „Moldova” apoi arăt la mine. Seamăn cu o retardată. Apoi spun „Google! Moldova!” El pare să aibă o sclipire de geniu pe faţa lui ca o clătită. A deschis googlşe translate şi mi-a arătat cu degetul lui gras să scriu.