luni, decembrie 17, 2012

Alb

1 au reacţionat
Am ieşit la balconul spart din bloc în ciupicii mei violeţi, în T-shirt şi panties. Vântul bătea prin fereastra spartă peste umerii mei. ningea peste umerii mei. mi-am luat şi un pled ca să nu răces. daaaa, ca să nu răcesc în ciupici şi maiou. afară-i un fel de nebunie, un fel de frig care te încătuşează, un fel de frig care mai dăunăzi era în mine. el a ieşit afară din mine cum ies demonii pe gură la victimele din Supernatural. Ed Sheeran la boxe, ceai în cănuţă, examen de mâine la politice şi gânduri despre băiatul care s-a sinucis nu demult. Nu-l ştiam, dar am plâns când i-am văzut pagina de facebok. Şi numele lui era Nemeţ. Nămeţi pentru Nemeţ.
Dese ori m-am gândit la asta. La paginile facebook părăsite de oamenii morţi. Pagini de facebook moarte, cu poze fericite, cu sute de friends, cu postări de pe youtube, cu statusuri scrise de cel mort acum. Atunci când se spune că Internetul nu ne înlocuieşte viaţa reală, parcă nu ai avea nimic de reproşat. Dar în aşa cazuri el învinge moartea. Omul rămâne în postările de pe facebook, în istoricul din skype, în gmail-ul său nedeschis pe care vin spamuri. Pe net el continuă se existe.

Nu m-am mai dat cu sania de când au pus fundamentul consulatului României din faţa casei mele. Când eram mică acolo era un nuc foarte mare şi un deluşor pe care creştea vara trifoi şi, straniu, câteva lalele. Mergeam acolo cu bunica şi ne jucam, căutam trifoi cu 4 frunze şi stăteam pe un pled mâncând plăcinte. Nu era nici benzinăria de alături şi iarna dealul era magnific, ca un boţ de zahăr. Sania mea era înainte de asta a lui vărmio, era răblăgită, îi lipsea o scândurică şi era cam ruginită la "picioare". Eu aveam o şubă de iepuraş şi o căciulă cu urechi. Mama îmi punea păturica oranj pe sanie şi eu mă duceam afară. Când sania o lua razna, ajungeam în drum şi zăpada îmi nimerea sub fular, după gât. Acum dealul nu mai e, a font nivelat cu tractorul vreo 8 ani în urmă. Iar pe locul unde era nucul şi dealul acum sunt parcate maşinile celor de la consulat. Dar eu am să caut alt deal, altă sanie şi altă zăpadă o să-mi intre sub fular. Uneori îmi vreau foarte mult copilăria înapoi.

luni, decembrie 10, 2012

Nimic nou pe frontul de vest din 11 august

2 au reacţionat
Eu am uitat că am blog.

Pe masa mea îi un bardac inimaginabil. Cana cu ceai pute a mentă bâhlită, radiera cu smailic :o e murdară de creion, pe o foaie boţită ş ruptă la un colţ scrie cu litere mari "DISCURS", în casă e întuneric, pe ceas e 17.41, eu stau cu lampa aprinsă şi crăp ciocolată. Mai pe scurt, din august masa mea nu prea s-a schimbat. S-a schimbat viaţa.

Când bunica mea spunea "Ce-i al tău e pus deoparte", te avea în vedere pe tine.


sunt imagine polaroid pe retina ta
acord în Mi minor
un măr din ghiozdanul tău
m-am născut sub pielea ta plină de alunele
mi-am deschis ochii şi am căscat
atunci te-am văzut şi ţi-am spus "tata".
alergi prin venele mele cu ochii închişi
ştii toate coridoarele
le pipăi ca pe-o carte cu litere Braille
insectă lemnivoră sub scoarţa mea.
tu eşti acela despre care a scris Exupery
micul prinţ care vedea un şarpe
ce a înghiţit un elefant.
pentru că tu nu ai văzut o felicie
ci o phelly care a înghiţit
o bucată de soare.
am să tai o şuviţă din părul tău
iar păpuşa ta voodoo am să o sărut
până o să-i fac găuri.

te voi mirosi ca pe o proaspătă cutie cu ceai
şi-n capul meu vor glăsui gândurile
ca vrăbiile într-o salcie veche...

sâmbătă, august 11, 2012

Exerciţii pentru Simona

1 au reacţionat
American Dream
Pata aia de pe masă nu se ştergea cu cârpa. Lemnul dat cu lac prindea orice murdărie. Era urma de la cana fierbinde cu cafea. Vera rodea masa cu cârpa. În „Poiana” trebuia să fie curat lună. Uşa de la intrare zornăie şi Vera tresare, şterge mîinile de şorţ şi acoperă pata de la cana cu cafea cu şerveţelul. Vera lucrează chelneriţă la „Poiana” de doi ani şi are 50 de lei pe zi. Normal.

- Domnişoară, tu azi-mâine îmi aduci meniul?, - spune colţul stâng al cafenelei. La masă stau doi bărbaţi în costume ca la parlamentari, numai că de la „Ionel”. Unu-i sur şi altu-i negru. Cel în sur are o chelie care şi-o şterge cu o batistă mare şi albastră.
- Auzi, fată hăi?, - spune costumul sur, - Ia adă o carafă de cel mai bun vin care-l aveţi voi aici, da? Şi nişte zacuscă frumoasă la vinul ista, bun? Stepan Gheorghievici, mai vreţi ceva ca să „udăm” afacerea?
- Ajunge Nicolai Mihailovici, suntem la slujbă, una-două.
- Da, da, drept spuneţi. Hai mişcă-te ... Veruţa, dulceaţ-o, - costumul sur se uită la ecusonul de pe pieptul Verei.

Vera nu vrea să aducă vin şi zacuscă, la EuroTV acuş începe episodul 5 a „Unchiului din America”. Vera porneşte televizorul din cafenea şi se duce după vin. Cel mai scump costă 149 de lei, un cabernet de firmă. Vera nu înţelege pentru ce să dai atâţia bani, dacă nanu Vasea are beci şi vin de casă. Aici toţi au vin de casă. Vera scoate din frigider vinul, ia două pahare frumoase şi încă întregi şi suflă în ele. Ştergarul albastru din mâna ei dă ritmic pe pereţii paharului.
În episodul 5, unchiul John din America primeşte în vizită o nepoată din Rusia. Vera aleargă spre televizor să vadă America. Vera ar vrea să călătorească, să vadă lumea şi să facă multe poze. Ea visează cum picioarele singure o duc în America până când se împiedică de litoral, dar Vera se împiedică de cablul de pe jos şi varsă vinul de 150 de lei, pardon – 149, pe costumul sur pe nume Nicolai Mihailovici. El clipeşte des şi uimit, vinul se îmbibă în cămaşa lui albă şi pata se măreşte ca ciuperca bombei atomice.
- Praşmandovcă chioară, curcă calică, - spune pe o răsuflare costumul sur. Stepan Gheorghievici, nu-i de râs!
Costumul negru moare de râs, pare o morsă retardată care abia se abţine să bată din palme de bucurie. Abia de poate să spună printre sughiţuri.
- E-e-eşti conce-e-ediată, - şi asta e adevărat, pentru că e şeful ei.

Dar Vera nu disperă, ea cumpără Makler şi se uită pe la anunţuri de angajat la lucru. Ea dă peste un anunţ de chelneriţă şa un restaurant de mâncare indiană unde o oră e 100 de lei. În mintea ei Vera calculează că în cinci ore face cât într-o lună la „Poiana”. Sticla de sauvignon de 149 de lei o trimite acum în Illinois, unde va sta la cămin fără plată. Vera-şi face bagajele şi zboară la Illinois, spre un american dream care în Makler nici măcar nu avea adresă. Dar costă 8$ pe oră.

Cuşca
Aici arde luina chiar şi ziua. O nouă cameră, zero ferestre, 10% de lumină solară. Numărul magic de şapte saltele versus 16m2 de covor cu parodie pe Picasso. Scaunele gemene siameze împovărate de hainele Ecaterinei şi de ştergare azurii. Ele respiră umed a săpun antibacterial. Camera asta e o cochilie provizorie, o minigară cu bagaje până la următoarea călătorie. Gara din care se vede o zi de toamnă încleiată pe perete în formă de poster. Poster care emană mai multă lumină decât lampa cu trei becuri care zboară sub tavanul ameninţător de instabil asemeni unor licurici la pensie. În camera asta sunt prize ticsite cu fire care poartă nume de fete. Toate saltelele sunt şifonate diferit. Aici e o sală de forţă pentru poeta care aleargă şi plângăcioasele care se antrenează în a spune cât de nasoală e o treabă sau alta. Aici varul de pe pereţi e roz ca zefirul de la „Bucuria”, iar dulapul e un monstru care mestecă în gura enormă cărţi de literatură română şi vin, şi căni, şi cristal sovietic. Draperiile de la uşă de culoarea caramelei le poţi aşterne în trei straturi peste cameră. Trăiesc într-o cuşcă cu un hamster, o pisică, o vulpe, o barză, un pui de lup şi o vrabie şi încercăm să trecem prin toamna din poster ca ptrintr-un portal.

Exerciţiul cu fotografia

Când am ridicat x mic la pătrat, părut şi-a schimbat culoarea, ochiul stâng s-a umflat de la o muşcătură de viespie, gura a început să râdă - un râset dat cu ruj.
Eu vroiam păr lung ca la Alisa, păr până la fund şi rochie de Albă ca Zăpada. Frustrarea circula prin fiecare fir de păr când mama lua foarfecele roşii de croitorie şi reteza din Rapunzel dream. Acel puţin care rămânea era acum strâns într-un mic "havuz" în vârful capului, un fel de antenă. "Puişor, uite aici! O să iasă păsărica"

"Stinge bliţul că arăt oribil", a spus X mare, un x mic la puterea a doua, cu păr la pătrat, cu sâni la pătrat care de fapt sunt rotunzi. antena acum e rochia roşie, e pandativul roşu, antenă cu bruiaj. Aici nu e Crăciunul, e ultima zi de BAC şi păsările nu sunt în obiectiv, ci în havuz la Orfeus, lângă Uniunea Scriitorilor. Nenea ciudat care a propus berea spune "Aveţi ochi frumoşi".

"Tanti, fetiţa dumitale are nişte ochi ca două vişinele" şi e Crăciunul din '94 şi moş Nicolae nu mai vine. x mic nu înţelege de ce ghirlandei de brad i se spune ploiţă, dacă iarna nu plouă. A vrut să scape de ştrampii şi pantalonii de lână şi aţă care se fac garmoşcă la glezne, aşa încât X mare şi-a ascuns gleznele sub rochie.
Ecuaţia X+x= cu acelaşi nas, iar fără rimel x mic îşi conturează silueta pe faţa lui X mare.

vineri, iulie 27, 2012

Exerciţii pentru Radu

0 au reacţionat

Bunica (poem despre fericirea nefericită)
Bunica, de astăzi vei trăi cu noi
Acum joia miroase-a mojdei şi peşte prăjit
Ai cumpărat un dulap
Şi pentru mine o minge gonflabilă cu Coca Cola pe ea
mi-ai dăruit o carte de matematică
unde şapte mere cu încă opt fac un copac
şi 15 copaci fac o livadă şi
bunica, acuma am pe cine să desenez cu carioca galbenă
ea miroase a odecolon troinoi
ca să-şi păstreze culoarea
tu faci borş mai bine ca mama
nu mă mai simt singură, borşul e roşu.
Îmi spui să nu stau la colţ de masă
Şi rîzi: „N-ai să te măriţi, Licuţa”
Şi-mi dai pâinea cu smântână
Stai cu spatele la mine şi ghiceşti în cărţi de joc
Spatele tău e propoziţia interogativă sau
Trei nasturi la mânecă în semn de puncte de suspensie
Îmi spui „Să fac clătite?”
Eu dau din cap ca şi căţeii de pe parbrizurile maşinilor
Şi zâmbetul meu cu dinţii de lapte înseamnă că
De astăzi vei trăi cu noi bunica

Poem despre răi. Nu spune „sim” (varianta greşită)

În războiul acesta participă toţi!
Viermii au ieşit din ţărână
Şi cel ce trăieşte în pivniţă şi-a pescuit bomba din buzunar.
Închide televizorul, deschide ochii
Răul din jur îţi apasă pieptul cu un cerc de oţel
Fii duşman al poporului
Fii dezagreabil, greşit şi nepotrivit
Eroul vremii, al neonului din cluburi
Care te găureşte şi te face caustic
Nenea cu bombă zâmbeşte şi trage de firele tale
Azi criminal, poimîine dăunător şi perfid
Ţi-a rămas puţin timp
E trendy azi să fii pacifist
Tu umflă-te de pizmă şi violenţă cât calul negru e încă pe F8
În şah albii încep primii, dar astăzi pionul negru plochează regina.

Poem despre rău. Mama tocilarului
- nu bea coca cola, dăunează
- Danu, ulcerul tău, câtă jale
- fu, fu, aruncă pe podea
- nu pleca la club, te vor bate
- un gop? Fereşte ş’ apără!
- nu te lua după Leana, e paraşută
- care vodcă? Eu nu aprob!
- tricoul bagă-l înăuntru
- de ce pute a tutun în cameră?
- la ora zece, urcă în troleu
- nu fă laba, învaţă carte!
- nu te duce la curve
- rău, doar rău la tot colţul
- ce neplăcut, ce degradat!

Vizita la bătrânul maestru

Îmi şterg papucii de prag
Apăs soneria, se-aude tusă. „Deschide”.
Blugii mei sunt prea rupţi pentru casa asta
Şuieră ceainicul, îi şuieră respiraţia
Ridurile lui sunt linii de metrou
Motorul din capul meu ticăie prea tare
- Să-mi trimiţi ce-ai scris”
Fum, chiştoc, scrumieră plină
Transpiraţia se revarsă ca o apă freatică
E un copil între jucării bătrâne
Întrebările mele împuşcate spre el
Frânează la jumătate de living
Mâinile tremură la fel cum tremura
geamul de la mersul trenului
el va tăcea, dar eu voi spune
ceva prostesc,
ceva nasol,
ceva izbitor de aiurea.
Am să închid uşa şi prin gura de la cheie
Gândurile mele se vor întoarce înapoi
Lăsându-se comod pe fotoliu.

miercuri, iulie 25, 2012

Cel mai patetic cuvânt

3 au reacţionat
dar sunt şi amintiri adevărate
care nu se laudă şi nu învinuiesc
care vin când bunica desface baticul
când cicatricea la genunchi geme a ploaie
şi filele de jurnal sunt perforate şi închise cu lacătul.
amintire e când Tom Waits cântă că-n lumea aceea este o casă
şi-n casa aceea este-o femeie
şi-n femeia aceea este o inimă
şi femeia aceea sunt eu
şi sunt amintiri adevărate
care se duc pe linii telegrafice într-un sertar uzat
sunt amintiri în lanuri de grâu pline cu bombe
în boschetari găuriţi de mucegai
şi-n inelele copacilor rupţi de vânt
există amintiri adevărate în aripile cocorilor
şi-n vulpile împăiate de la muzeu
amintirea este cuvântul care-o să sune în capul tău peste ani
şi poate că totuşi probabil 
amintirea mea stă la tine pe raft
în forma unui suvenir-pisică
toată neagră şi cu zgardă albastră

P.S: exerciţiu propus de Radu Vancu unde primul vers trebuia să înceapă aşa cum îl vedeţi şi penultimul să conţină cuvântul "pisică". Şcoala de creative writing, Orheiul Vechi.

miercuri, mai 30, 2012

Eu

3 au reacţionat
Eu demult n-am mai scris pe aici.
Eu ascult God is an Astronaut şi stau cu foile pentru examen la engleză pe masă. Până acum, vreo 2 ore am tot recitit ce am scris pe blogul ăsta de 2 ani de zile şi m-am decis s-o iau de la capăt. Unele lucruri trebuie abandonate, dar nu şi blogul ăsta. L-am creat când eram o puştoaică, acuma sunt o puştoaică puţin mai mare, pe el au fost scrise atâtea lucruri şi ar fi păcat să-l abandonez dintr-o elementară lipsă de timp. Deci da, asta e ceea ce mă caracterizează acum din plin: o lipsă de timp. supermassive black time hole.
De curând am terminat să privesc House, în rând cu mulţi alţii. O să-mi fie foarte dor de el şi cine a privit serialu' să-mi spună ceva seriale la fel ca să am ce privi de azi înainte.
Sunt în sesiune şi după aia o să fac practică. God, o să fac practică adevărată, dar REALĂ, nu teorie şi lecţii de la borator. O să am masa mea la "Adevărul", calcul meu şi o grămadă de însărcinări de la redactor şi o să fie super-tare. Abia aştept, deşi cu frică. Apropo de autorizaţii şi restu'. Am fost luni la BITEI, la spectacolul de dans "Culorile" pus în scenă de japonezi. Am fost pentru a scrie un material pentru Clipa. Şi mi-au dat şi ecuson pe care scria PRESA :D Era fain cum voluntarii de la BITEI se uitau la mine fumând pe prag şi gândindu-se "Ia măi la puştoaică, ce naiba stă pe aici", iar eu mă uit la ei şi le arăt ecusonul. Era aşa de fain cum se schimba faţa lor şi se făcea respectuoasă şi cică "Da, da, avem locuri, să rămâneţi şi la conferinţă de presă". E-o fericire pură senzaţia aia. E munca pe care mi-o doresc din tot sufletu'. Japonezii au fost gorgeous, pozau cu noi şi făceau mutrişoare haioase, se uitau la maioul meu cu bufniţă (desenat de Nika) şi exclamau într-una
"fcuruo" sau ceva de genu' ăsta.
Eu şi ceaiul suntem bine, voi ce faceţi?

luni, mai 28, 2012

So long time no see

1 au reacţionat
Text nou, pentru că viaţa mea de dzî cu dzî nu mai e obiect de blogging)) Time to end with blogging already


Sună un deşteptător. Ba nu, rage cât îl ţine mecanismul. Întind mâna să-l opresc, simt că ceea pe ce aterizează mâna mea nu e telefon mobil, ci deşteptător de fier sovietic „Zarea”. Îl iau în mână şi mă uit la el. Îmi vibrează degetele de la isteria lui. Arată 6.30, acele de alamă stau strâns lipite unul de altul. „cum naiba să-l opresc? Taci odată, cretinule, că-mi spargi timpanele!” Încerc să-i opresc limba care păleşte în două chestii de metal care seamănă a străchini întoarse. Şi voila! Se opreşte. „Căcat...”.îl pun pe noptieră şi mă uit prin cameră. O senzaţie îmi străbate coloana vertebrală; un fel de frică-vierme care dispare în stomac. E 6.30 dimineaţa şi sunt într-o cameră de hotel, cu ceasul „Zarea” pe noptieră, un pat răblăgit pe care stau, un TV pe care nu pot înţelege ce firmă scrie, cu un fotoliu şi tapete de culoare roz un pic îngălbenite de vreme. Sunt singură, am nişte chiloţi de ieri pe mine. Arunc o privire spre scaun şi nu-mi mai văd hainele. Pe la 6.50 după încercări de a-mi găsi hainele, încep să am un soi de panică. Găsesc într-un colţ poşeta. E goală şi e încă pe loc pentru că e ieftnă. Nu mai sunt nici banii şi nici paşaportul străin, buletinul şi cele câteva crone care le ţineam pentru WC-urile publie şi mâncare în oraş. La 7.15 înce s-mi dau seama ce se întâmplă. Um mă cheamă şi unde sunt îmi amintesc, deci nu sunt amneziă. Afară de Prag, e primăvară şi e clar că aseară am băut multă bere cehă. Am stat cu nişte băieţi care vorbeau bine engleză. Îmi amintesc că pe la 12 şi ceva seara mi-am comandat a cincea bere şi după aia nimic. Frica-vierme mai face o tură prin vertebrele mele. Erau doi băieţi. Pe unul îl chema Jonas şi pe altul nu mai ţin minte. Către ora 8.00 îmi amintesc că-i spuneam Kafka, deci poate era Franz. Sunt în duş şi-mi cercetez corpul. Încerc să înţeleg dacă mă doare ceva sau dacă n-am fost violată. Patul e plin de pete suspecte. Pe la 8.30 vomez în WC. Îmi stă mai bine şi la 9.00, destul de târziu mi se face foame. De două ori am auzit bătăi în uşă, dar n-am răspuns. Nici măcar nu ştiu ceha! Mi-e foame, nu am haine, nu ştiu cehă, nu am bani. Ridic receptorul telefonului verde cu disc. Lucrează! Culeg 1, aşa cum am văzut că fac în filme. După vreo dou sunete de apel ridică o femeie şi spune ceva foarte rapid în cehă.
- Excuse me, miss, I don’t speak czech, - îi spune eu.
- Nu e o problemă. Vă pot ajuta cu ceva?
Încep să-i spun englezeşte că probabil am fost victima unor tâlhari şi că mi s-a furat tot ce am avut la mine şi pe mine. Fata tace vreun minut în receptor. Simt cum pe spatele ei merge acelaşi vierme.
- Pot face ceva pentru dumneavoastră? – mă întreabă.
- Adă-mi nişte haine,  - îi strig şi aud sunete scurte de beep, beep, beep.
La ora 10.00 bate în uşă şi spune:
- Open the door, it’s me!
O las să intre. E îmbrăcată într-o uniformă vişinie şi pe badge-ul ei scrie Ivanka. Se uită la mine cam dezgustată şi-mi aruncă o cămaşă albă bărbătească şi o fustă albastră.
- E de la femeia de serviciu, - îmi spune. Ce vei face acum?, -mă întreabă cu aer suspect.
- Mă duc la poliţie cred că. Îmi iau geanta goală şi mă pornesc afară. Ivanka îmi spune „Good luck” şi răsuflă uşurată că nu am făcut scandal.
Din toată Praga ştiu doar unde e podul lui Carol şi ceasul cu zodiac. Întreb un om să-mi spună cât e ora şi cum să ajung pe jos la poliţie. Se uită la mine ca la o proastă şi spune: 11.15. apoi îmi dă nişte „stânga, dreapta, înainte trei cartiere, stânga, farmacie, dreapta, comisariat.” Dau din cap. La urmă întreb şi unde-i podul lui Carol. „Departe” cică. Şi se duce. E la el acasă. Nu ştiu nimic în jur, mă apucă panica, nu am bani, bine că dau de oameni care ştiu engleza, dar mă apucă plânsul şi încep a plânge tare, mi se umflă ochii şi încep să alerg aiurea. Peste vreo jumătate de oră îmi dau seama că fac cercuri. Nişte turişti japonezi mă arată cu degetul şi-mi fac poze. Pentru ei sunt o bucată din decoraţiile Cehiei. Mă aşez pepragul unei clădiri şi încep să cânt. Cânt tare nişte cântece învăţate la cor, cânt Damien Rice şi „Iâve got you under my skin” de Frank Sinatra. O fetiţă cehă care e la ea acasă îmi aruncă 50 de bănuţi de-ai lor şi fuge înapoi la bunică-sa. Aia credcă-i spune ce bravo e. Mă uit la acei 50 de bani cehi şi mă gândesc ce pot cumpăra de ei, când simt că cineva mă păleşte pe umră cu ceva rigid. E un poliţist! Ura, e chiar unu’! îi zic:
- N-ai putut să mă găseşti mai devreme, calicule? – dar el se holbează la mine cu ochii ca două cepe bulbucate. – A, ţi-am zis româneşte! ,  - mă apucă râsul şi-i spun pe loc în engleză
- M-au tâlhărit nişte idioţi. Nu mai am documente, bani şi nici hainele nu sunt decât împrumutate.
Îmi spune scurt „OK”. Îl întreb cât e ora şi el spune 13.02 şi mă roagă să merg cu el. Cât mergem la comisariat îmi spune că-l cheamă Michal şi mp întreabă de unde sunt. Sunt moldoveancă, ce mă-sa.
- Moldova ori Maldive? Unde trăieşti?
- Moldova, calicule!
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că eşti drăguţ.
Comisariatul e o clădire ticsită într-o fundătură, cu o bancă mărunţică alături şi un frigider de îngheţată alături. E pe la jumătate la 2. Intrăm cu poliţistul înalt şi slab înăuntru. Încă două specimente, doar că mai bătrâni şi mai graşi beau cafea cu gogoşi. Unul strigă la poliţistu’ meu. Din câte înţeleg, tre’ să aştept că până la 2.30 au pauză de masă. Michal îmi aduce cafea cu un hotdog. Îmi pare că aş mânca un cal la cât de flămândă sunt. Ceilalţi doi demult nu mai mănâncă. Unul se joacă în cărţi la calculator. La trei după-amiază unu’ mă cheamă la el. Nu ştie engleza, iar cel înalt şi slab patrulează cartierul. Vorbeşte ceva repede.
- Du-te bre cu ceha ta în mă-ta!
Mă mai întreabă ceva. Eu zic tare şi răspicat „Moldova” apoi arăt la mine. Seamăn cu o retardată. Apoi spun „Google! Moldova!” El pare să aibă o sclipire de geniu pe faţa lui ca o clătită. A deschis googlşe translate şi mi-a arătat cu degetul lui gras să scriu.

miercuri, martie 21, 2012

Gloanţele

2 au reacţionat
Era începutul la 5 când am venit de la lansare acasă. Am pătat scurta cu pix. Caut Fairy şi nu găsesc, îmi trebuie să nu afle mama despre asta, scurta e nou-nouţă. De pe drum îi scriu mesaj "Te iubesc" şi semnul exclamării. O hrănesc pe Cipi şi aprind calcultaroul să-mi pun HIM pentru ca să-mi aduc aminte de vremurile când aveam 15 ani. Zbârnâie telefonul, zbârnâie şi mă bucur, pentru că sună el şi spune cu voce foarte pasivă "Şi eu te iubesc". Îl întreb cum i-a trecut ziua, ce-a făcut, povestesc că eram supărată pe Dudu, pe egoism, pe zile grele. El tace şi respiră în receptor. Simt de parcă vorbesc în gol, într-aşa un gol... Întreb politicoasă "Cum ţi-a mers ziua, scumpule" şi aud un monolog întrerupt de "îhî"-urile mele cum a împuşcat el, cum a nimerit ţelurile, ce-a mai făcut la catedra militară. Eu tac şi îngân din când în când şi mi-e greu, mi-e aşa de greu. Nu pot să-i provoc nici un fel de sentiment, e aşa de cimentuit şi plictisit, mi se face silă de tonul în care vorbeşte, vreau să strig odată "Nesimţitule, oare nu simţi nimic?! Întreabă-mă ce fac, dezmiardă-mă, am nevoie de vorba ta caldă, prostule! Oare nu te duce capul că nu mă interesează pistoalele tale, că mi-e silă că-ţi apare entuziasmul în voce doar când vorbeşti despre gloanţe?! Ce dracu' se întâmplă între noi?!". Dar spun "Bravo, sunt mândră de tine" şi el alungă cuvintele mele ca pe-o muscă "Mai lasă şi tu...". Încep să-i spun că tre să-mi caut de lucru, trebuie să duc la rectorat cererea pentru practică şi nu ştiu unde să merg, nu ştiu unde s-o apuc şi mă simt pierdută, mă simt mică cât o fărimitură din plăcinta cu cartofi de la cantină. Mă simt foarte pierdută şi... Şi el spune "Ei... ce să-ţi spun". "Urează-mi succes... mă rog..." îi zic. Şi simt cum se mişcă în capul lui gândul "Du-te la dracu, du-te că vreau să mă odihnesc, du-te cu smiorcăială la mămica şi lasă-mă dracului. Şi-mi vine să strig la dânsu' "Am să plec de tot!!! Am să plec de tot, de tot, de tot, că nu vreau, nu mai vreau aşa, să-mi spui că mă iubeşti cu de-a sila!". Şi tăcem mult, un minut plin, 60 de secunde, multe milisecunde, multe tăceri. Apoi el spune "Pa." şi închide. Eu mă uit la romaniţa de pe ecran, mă uit şi tac, şi suspin o dată, de două ori şi...

Mă simt mică ca o fărimitură. Mă simt foarte singură şi în capul meu răsună gloanţele.

joi, martie 08, 2012

Fetelor

0 au reacţionat
Fiţi fericite şi să vă fie fericite mamele, surorile, verişoarele, bunicile! Mult soare vouă şi iarbă verde (if you know what i mean) :D
sursa: deviantART

duminică, februarie 19, 2012

"Păpădiile" sau "Pantofii Annei Karenina"

2 au reacţionat
"Nu ştiu. Nu ştiu nici o pleaşă."
Erau la examenul de literatură pentru sesiunea de iarnă. Poiana pe care erau aşezaţi era năpădită de romaniţe, era albă. Era iarna romaniţelor, erau o groază de flori, stătea cufundată în ele, avea impresia că toate plantele se mişcă, îi ating faţa, îi intră pe nări, pe gură şi se înăduşă. Viaţa romaniţelor din poiana examenului o moară pe dânsa. Are în faţă o foaie foarte jerpelită, Pe ea scrie prima întrebare pentru examenul la literatură. Aşa: inspiră, expiră. Citeşte de două, trei, zece ori aceeaşi întrebare: "Ce culoare aveau pantofii Anei Karenina când l-a cunoscut pe Vronski?" Dar nu ştie. Bănuieşte că erau albaştri-pal, dar oare chiar aşa erau? Se uită prin părți şi romanițele de lângă piciorul ei stâng se mişcă şi se boţesc. Ceilalţi scriu repede şi încrezut, dau foile şi trec liber printre romanițe. Următoarea întrebare e despre Sinkiewicz şi legătura lui cu NASA.. Iar nu ştie. Profa merge atingând uşor cu poalele fustei romaniţele. Îi ia foaia.
- Dar... - face o încercare de a riposta, însă este bruscată şi cade cu faţa în romaniţe.
- Pantofii Annei Karenina erau galbeni! Galbeni ca păpădia, neghioabo!

Pute a pişat, oameni nespălaţi şi fum de ţigară. Şoferul de microbus strigă să fie linişte că el nu poate fuma când e gălăgie. Fata cu fular galben ca pantofii Annei Karenina îi strigă înapoi.
- Curu' mătii, tacă-ţi gura şi mergi mai repede!
rykhtia, deviantART
Şi, în loc să aştepte până pornesc, deschide uşa microbuzului şi începe să alerge prin noroi. Acesta sare în toate părţile de sub papucii ei, iar fularul de culoarea păpădiei se răsfiră din urma ei ca un fel de algă prin apa unui râuleţ bâhlit. Părul fetei care aleargă prin glod devine tot mai scurt, până când o face să semene cu un băieţaş de la internat pe când fularul-algă de culoarea păpădiei devine tot mai lung şi mai lung, până agaţă microbusul de retrovizor şi-l mişcă înainte prin noroi. Şoferul claxonează de mai multe ori şi scoate fum pe nări la cât de fericit e. Fata cu fularul galben se întoarce să vadă microbuzul, dar îşi dă seama terifiată că din direcţia aia vine un tren. Izbitura o trimite direct în faţa unui gard cam putred. e noapte. A zburat cam mult de când a lovit-o trenul. Traiectoria a fost potrivită. Sare gardul şi - voila - ajunge până la fosta uzină de sfeclă de zahăr. Aleargă prin câmp vreun sfert de oră, intră în hala mare cu ceaunuri pentru mărunţirea sfeclei. sunt vreo câteva uşi deschise. Nu e bine. Trebuie să fie închise pentru ce vrea ea să facă. De îndată se s-a apropiat de uşă ca s-o închidă, pe ea a intrat o mâţă. avea o ureche neagră şi ochi galbeni. Ca mama naibii de păpădie. După ea au mai intrat încă vreo trei, apoi mai multe şi mai multe. Erau extrem de multe! Fata cu fularul galben nu mai ştia ce să facă şi a început să latre. Pisicile au început să alerge, să se bage în ceaune, dar ea nu voia carne de pisică tocată. A scos din buzunar o mătură şi le-a alungat pe toate. A închis uşa cu mătura şi a scos din buzunar păpădia. Din tulpiniţa ei curgea puţin lapte. bunica îi spunea să nu trebuie să-l guste niciodată. Dar tentaţia era prea mare. A lins tulpiniţa şi a devenit un căţel. Căţelul cu fular galben s-a uitat mult la mătura din uşă şi a pişat-o vesel cu păpădii.

luni, ianuarie 23, 2012

Nimic

1 au reacţionat
Îmi rod unghiile.
Tocmai am venit de la examen la filosofie şi logică. E frig afară şi mă dor dinţii dacă respir pe gură. Pe masă-mi stă o carte care se numeşte "Descoperiri geografice care n-au existat niciodată". Interesant, ce scrie în ea... Citesc în fiecare zi poeziile lui Dudu despre moartea soacrei sale, nici nu mai trebuie nimic să ştii, e deschis ca o carte. Eu n-aş putea fi aşa de sinceră.
Apropo de cărţi. De fiecare dată când citesc o carte care-mi place mă identific absolut cu atmosfera, cu personajele, cu sentimentele lor. Acele 2-3 zile sau o săptămână trăiesc absolut ca-n '40 ai lui Remarque, în Tokio that never sleeps din Murakami, în iernile umede ale lui Mann. Cică careva a spus că un om care nu citeşte trăieşte o singură viaţă, cel care citeşte trăieşte sute de vieţi.
Nu ninge ca lumea în ţara asta.
M-am apucat să fac postcards şi-mi ies bine. Aş vrea să am ştampile, texturi diferite, dar n-am nici un ban. M-am săturat să n-am bani.
Tot ce-mi trebuie acum e un ceai şi el alături şi un film bun alde Lord of the Rings. E bine că am măcar ceaiul şi filmul. That's gonna be a sweet evening.
Ceva de genul ăsta :D lol, so romantic

miercuri, ianuarie 04, 2012

Poezie în stradă

2 au reacţionat
UPD: la ce au mai dat add pe facebook şi bifă pe blog, dacă tot numai eu, Caro şi Buzu am fo'. apropo, dudişor, reporterii ăia i-am găsit :D îs de la union.md

Uite un event foarte fain organizat de Carolina, cred e cam târziu să dau share, dar oricum. Cred că o să fie fain, uite ce scrie ea:

"Aşa, dragii mei, evenimentul "Poezie în stradă" e planificat pentru joi. Cine vrea să participe şi să dăruiască o poezie preferată sau mai multe trecătorilor, vă aştept joi la 14:00 în faţa la Biblioteca B.P. Haşdeu. După ce ne adunăm cu foiţele, plicurile, sau pe ce vreţi voi să scrieţi poeziile, în mâini, ne pornim de-a lungul Bulevardului lui Ştefan cel Mare.
Ideea mea iniţială era să aducem poeme de-ale tinerilor poeţi, cunoscuţi în lumea literară dar nu şi în afara ei. Dar, până la urmă vă ofer libertatea de a aduce ce vreţi voi. Eu voi lua numai poeziile de-ale tinerilor, debutaţi şi nedebutaţi încă.Şi voi aduce plicuri pentru toate textele aduse de voi.
Acum vă rog să împărţiţi asta pe facebook, pe bloguri, pe unde vreţi voi. Vă mulţumesc şi joi vreau să vă văd la Haşdeu"
Sper să se adune lume, ar fi mega-fain. Nu iubesc fel de fel de flashmoburi şi nu obişnuiesc să particip nici la Free Hugs, nici la altele, dar ăsta m-a atras într-un fel. Aşa că join us :)