sâmbătă, noiembrie 26, 2011

Telefonul

3 au reacţionat
Textul de la atelierul de azi 


Maia făcea cafea la bucătărie când sunase telefonul. Scăpă puţine boabe pe masă şi răsturnă ibricul. Bucătăria se făcu numai stropi. Telefonul suna şi suna. Când a ajuns lângă el, sunetul se oprise. Căută să se gândească cine o putea suna la ora 9 dimineaţa când ea îşi luă liber. Putea fi şeful, mama sau Andrei. Îi sună pe toţi la rând ca să afle cine era. Şeful îi spuse să nu fie paranoică: o zi fără ea nu va fi o catastrofă. Mama nu era acasă, iar Andrei a spus că n-a sunat-o. Şi-a spus că au greşit numărul şi a intrat înapoi în bucătărie. Pisica lingea cafeaua de pe jos din ibricul răsturnat.
- Fugi! - îi spuse Maia. A mai rămas să te îmbolnăveşti. O să te doară capul!
Pisica i se încolăci în jurul piciorului stâng fluturând coada în aer.
- Ce bine că astăzi e vineri, Cârnăcior!
toată ziua se uită la filme lacrimogene, bău cafea şi se tolăni în pat. Seara Andrei îi aduse biscuiţi cu migdale.
A doua zi dimineaţa pe la 9 era încă în pat. Andrei era dus la alergat în parcul de alături şi Maia putea să doarmă în voie încă puţin. Când a vrut să se întoarcă pe cealaltă parte, din living s-a auzit telefonul. Sunetul insistent într-o dimineaţă ceţoasă o făcuse pe Maia să-şi pună plapuma în cap, dar ăla suna şi suna. În cinci paşi, Maia era în camera de zi. Ridică receptorul şi spuse nepoliticos:
- Chiar merită să mă treziţi aşa devreme?
Dar în telefon se auzi doar un fel de bruiaj de reţea de parcă cineva desfăcea o bomboană cu înveliş care foşneşte. Tăcu mirată şi apoi făcu de vrei două ori: "Alo! Alo?!" şi puse receptorul. În trei ore telefonul sună iar, exact la ora doisprezece. Maia se întoarse suspicios. De data asta luă receptorul aproape imediat.
- Da? - spuse neîncrezut.
În acel moment, în living s-a deschis fereastra. Vântul sufla în perdea şi aia se umfla ca o pânză de corabie piraterească.
- La dracu'! - Cu o mână ţinând receptorul, cu alta împinse geamul. - Scamatorii ieftine! Alo? Cine sunteţi? Violeta, tu eşti? - Violeta era fiica lui soră-sa. - Nu te juca că te pârăsc mămicăi.
În receptor tăceau.
- Vorbiţi vă rog, vă ascult!
La capătul celălalt au pus receptorul. Maia spuse: "Ia nebuni!"
N-a mai ieşit din libing toată ziua. S-a uitat la TV, s-a jucat cu Cârnăcior, a citit nişte ziare. La 9 seara iar a sunat telefonul. De data asta, Maia s-a uitat lung la aparat. A luat lent receptorul şi a spus încet şi răspicat:
- Alo.
Tăcere apoi foşnet. I s-a năzărit un oftat.
- Cine eşti?
Tăcere. Cu glas coborât întrebă:
- Eşti amanta lui Andrei? Nu credea, îl ştiam fidel, dar dacă suni atâta, poate eşti vreo amantă de-a lui. Aşa-i? Suni să mă scoţi din minţi, spurcăciuneo, descreierato?! Nu mai suna, ai înţeles?!! Uită numărul ăsta, neghioabo!
- Cu cine vorbeşti, Maiou? - Andrei intră în living.
- Sunase telefonul, n-ai auzit? De vreo două zile tot sună cineva şi tace.
- Mă uitam la TV la bucătărie şi n-am auzit. Poate se joacă nişte copii. Nu băga de seamă.
duminică la 8.30 Maia deja era lângă telefon. Aştepta sunetul. Şi a sunat. A ridicat şi a tăcut. La celălat capăt s-a auzit un scârţîit.
- Nu fă asta, mă sperii.
Linişte.
- Dacă mai suni încă odată jur, jur că o să te găsesc.
La ora 12 telefonul sună iar. 
- TACI!!! Taci odată!!! Închide-te!!!
- Maia, ce faci?! - Andrei ieşi din baie confuz. Maia!!!
Dar Maia deja alerga spre telefon cu foarfeca în mână. Dintr-o mişcare ea tăie firul şi aruncă telefonul cât colo.
- Acum eşti mort şi o să taci ca mortul!
- Maia... - Andrei rămase împietrit, dar ea nu-l vedea.
Cârnăcior, motanul ei alb se apropie şi mirosi telefonul sau, mai exact, ceea ce rămăsese din el. Cu ochii lui ca portocalele se uită atent, foarte conştient la Maia.
- Acum va trebui să cumperi unul nou, îi spuse motanul.

Acasă sună telefonul. Andrei îl luă cu grijă - era nou-nouţ.
- Slavă Domnului că am răzbătut într-un sfârşit! Andrieş, eu sunt mama Maiei, sunt acum în munţi şi aici conexiunea e foarte rea. Am plecat fără s o preîntâmpin şi am sunat mai devreme de vreo zece ori. Maia e acasă?
Andrei privi pe fereastră:
- Maia e la psihiatrie, - şi puse receptorul.

sâmbătă, noiembrie 19, 2011

duminică, noiembrie 13, 2011

Când 13 oameni cântă un marş funerar

6 au reacţionat

Erau grupa cea mai tare din toată facultatea. Erau anul 4, ultimul an de licenţă la muzică la Academie. Mircea, un sărit de pe fix fără pereche, făcea vioară, alţi doişpe nebuni – ori pian, ori contrabas, ori acordeon, percuţie sau chitară. Toţi se credeau boemi şi adorabili şi că numaidecât vor ajunge cândva celebri. Erau o gaşcă mişto, toţi treisprezece ticăloşi şi beţivi.
Şi dacă tot vă spuneam că erau ultimul an la facultate, trebuiau să facă ei ceva să îi ţină minte toţi ceilalţi.
- Auzi, ăi Gramofon? – îi spuse Mircea lui Petru Grama într-o dimineaţă stând la fumoar din contul solfegiului, - Ce spui dacă îi strângem pe ai noştri şi facem o poantă?
- Ce poantă, măi debilule?! Să nea dea un şut în fund în ultimul an?
- Taci şi ascultă. Ne strângem şi ne ducem noaptea în Academie, prindem baba de la poartă, o încuiem undeva şi facem o beţie turbată. A?
Grama tăcea şi înghiţea fumul, dar pe faţa lui cu pete roşii apăru acea expresie pe care o aştepta Mircea. I s-a aprins becul. Se auzea cu ticăie rotiţele zimţate din creierul lui.
- Băi... – a spus el visător, dar aproape hotărât. Vorbim cu ai noştri şi votăm. Principalu’ să nu ne pârască Irina.
Irina era tocilara, şefa şi turnătoarea la un lo. Era tot timpul cea care se dădea cu fundul înapoi când treaba era gata.
După lecţii au rămas toţi treisprezece. Oare ştiau ei atunci că cifra asta n-o să le aducă nimic bun?
Mircea a luat un scaun, a trecut în faţă şi s-a aşezat invers spetezei punându-şi pe ea coatele. Cu aere de orator a început a îndruga:
- Eu am un plan pentru noi, fraţilor! – vreo două (Alina şi Sofia) pufniră, dar Mircea a continuat liniştit ca un hipopotam. – Eu zic să ne ducem toată lumea să bem într-o noapte la Academie.
- Da’ baborniţa?! Pe ea unde o vîri? – întrebă Mihai. – Ştii că dacă ne prinde că facem „cenaclu” o păţim rău.
Cenaclu numeu ei beţiile lor, iar baba Nina într-adevăr era tare sălbatică, săraca.
- M-am gândit ce facem cu baba. O luăm, o ducem în sala de concert şi-i interpretăm marşul funerar al lui Chopin.
Toţi au început a râde şi numai Irina stătea cu faţa ca de plastic.
- Nu.
- Ce „nu”?
- Nu facem poanta asta. E riscant, e stupid şi e infantil.
- Bla, bla, bla. Votăm, băieţi. Cine-i pentru?
Şi spre marea satisfacţie a aventurierului Mircea, mâinile au început să se ridice una după alta. Irina rămăsese singură în opoziţie.
- Bine, doar n-o să vă las să ruinaţi clădirea. Mergem toţi.

În seara X se întâlneau la Nr.1. Puseseră banii la grămadă şi cumpăraseră vreo zece litri de bere şi încă vreo trei de vodcă. Erau gălăgioşi şi abia aşteptau poanta cu baba Nina. Era aproape de zece seara când ajunseseră la blocul central.
- Iacată-i-s, beţivanii. Oare eu nu văd şi nu aud cum sună sticlele în traista ceea a voastră?!
- Tanti Nina, noi suntem ultimul an, vrem să sărbătorim şi să ne luăm rămas-bun de la Academie şi vrem să-ţi cântăm şi matale ceva ca să ne dai voie să stăm şi noi o oră-două.
- Ian să vă văd, - spuse baba sceptic, dar avea o faţă intrigată.
Am urcat sările la etajul trei şi baba ne-a deschis cu aurateţe sala roz cu pian. Grama s-a aşezat la instrument şi începu cu mare zel marşul funerar. S-a alăturat Mircea şi Sofia cu viorile, Dumitru la percuţie, iar Mihai la trompetă. Le reuşea chiar mai bine decât la examen în anul doi. Ceilalţi nesănătoşi îngânau cu vocea. Baba se făcu albă şi în două minute, chiar la cea mai tragică parte, se dumeri, înşfăcă bustul micuţ al lui Musicescu şi-l aruncă în corul improvizat, iar mătura din colţ – în Grama.
- Porcilor, să vă bateţi joc de babă, nesimţiţilor!!!
Cu hohote de râs, ei au început să alerge spre ieşire. Mihai dădea din mâini şi zbiera:
- Combustibilu’, paţani! Băutura! I-o laşi babei?!
Cu sacoşele în spatele şi împiedicându-se unii de alţii, ieşiseră buzna afară. Irina, zăpuşită, spuse:
- Ei, Mircea, bine ai chefuit, a?
- Taci fa, - spuse Grama. – Eu ştiu unde să ne ducem.
Mai bine Grama nu spunea asta.
- Este o casă mai la vale. Oleacă avariată, dar e frumos acolo. Poliţie nu-i, sărim gardul şi-i gata treaba. Am vrut avemturi, nu?
Şi atunci Irina a spus un lucru neobişnuit.
- Da’ chiar hai. – Şi lucrul ăsta era atât de neobişnuit, încât toţi i-au urmat decizia cuminţi.
Ajunşi nas în nas cu gardul, Grama găsi o gaură, strecură gospodăreşte în ea băutura şi ei, unul câte unul, au sărit gardul. Casa arăta minunat chiar şi ruinată. S-au înghesuit înăuntru prin baricada de scânduri şi şi-au făcut loc pe podea. Era primăvara târziu, destul de cald, vodca i-a mai încălzit şi în scurt timp toţi deja zbierau, râdeau, spuneau bancuri, Mihai se săruta cu Alina şi chiar Irina  îi dădea bine la pahar. Nu se ştie precis cum s-a întâmplat, dar într-un moment Mihai a întrecut măsura cu Alina care era puţin mai trează ca dânsul şi de aia l-a împins pe fraier în peretele puţin şubred. N-au atras atenţia deodată la norişorul de praf alb care ieşise din perete. Şi numai când fetele au început să ţipe, toţi au înţeles ce se întâmpla. Peretele ăla ţinea cât de cât etajul doi. Imediat începu să cadă tencuiala, nişte blocuri de piatră şi camera se umplu toată de praf alb. Tocmai atunci căzu o parte din pod.
Mircea stă în spital acum. Mihai, Dumitru, Alina şi Sofia au câte o mână sau un picior în ghips, dar bine că limba nu le e în ghips de fac o gălăgie pe tot etajul. Ceilalţi sunt şi ei internaţi cu fraturi mici sau leziuni. Baba Nina a venit la ei cu colţunaşi şi se tot căia că e vina ei, că dacă îi lăsa să bea în Academie, nu ajungea nici unul la spital. Oricum, ei nu-şi prea băteau capul şi chiar şi Mircea, vioristul cu degetele fracturate se gândea deja să se reprofileze în toboşar, dar ce gândea adesea: „Totuşi poate era mai bine să fi cântat Debussy în loc de Chopin?”