Jurnal. Vineri

Azi m-am trezi la 6.30 cu deşteptătorul. E hramul oraşului şi ce satisfacţie am simţit eu că pot să mă întorc pe cealaltă parte, să-mi pun plapuma în cap şi să dorm mai departe. În ultimul timp nu prea am avut parte de aşa lucruri faine. Mă trezesc definitiv la 8. Trebuie la 10.30 să fiu la Dima. Nu l-am văzut de duminică. Acuma ne vedem o dată pe săptămână, în el mai bun caz. Mama lui nu-i acasă. Bine. Îmi spăl floacele, mănânc piureu de cartofi şi beau ceai. Negru. Cu lămâie. Afară e soare, dar simt că va fi o vreme naşpa până diseară. Mama spune că s-au anunţat la PROtv 2 grade azi. N-o cred. Pe la 9 îmi pun nişte haine pe mine şi caut în dulap fusta lungă de toamnă. La liceu mă porecleau "monaşcă" când apăream în ea. e şifonată. Mă duc să o calc. Îmi place să calc; când calc hainele mă gândesc la viaţă. De data asta nu prea ama vut timp să mă gândesc. Mă îmbrac, mă vopsesc, îmi pun pălăria nouă. Am cumpărat-o din banii care i-a trimis tata ultima dată. E faină, ca la mafioţi. Aşa şi îmi vine să scot un revolver imaginar şi să mă simt ca în "The Godfather". Nu sunt sigură că merg troleibuzele. Când ies, se holbează unii la mine. eu mă simt mafiotă, mă simt frumoasă. Când mă simt frumoasă, ar fi trebuit să mă evite lumea. Devin arogantă. Îngheţ în staţie vreo 5 minute. Vine 9, mă urc. Mereu am muzică la căşti cu mine. Acum cântă "Înger sedat" de Travka. Cântecul ăsta cică îi aminteşte lui Dima de mine. Până acum ţin minte cum fosta lui se băga cu comentariile la cântecul ăsta pe facebook. Îmi amintesc că acum şi ea e la AMTAP, tot la grafică. Îmi vine să-i dau cu lopata în cap, nu pot să argumentez de ce. Cobor lângă Gaudeamus. Merg la vale spre casa lui Dima. Intru în magazin şi cumpăr nişte croisant-uri cu lapte condensat, pentru că cu ciocolată nu sunt niciodată. Vânzătoarea îşi prinde floacele, i-s ocupate mâinile şi n-are când să-mi dea marfa. Mă enervez. Bolboroseşte ceva. Urăsc vânzătoarele de pe la noi. Nu zâmbesc niciodată. Poate au carii la dinţii din faţă şi le e frică să caşte gura.  Scârbos. Ies. Se văd tufarii cu flori violete de la gardul casei lui Dima. În sun, dar el e în baie. Cică: "Sunt în ştergar, aşteaptă-mă 2 minute, te rog". Zic "Bine, bine" şi mă apropii de poartă. Din ogradă sare la mine căţelul lor Ursuleţ. Ciudat câine, tot timpul când mă vede numaidecât mă miroase pe sub fustă. La dracu, zoofilie inversă. Dar e drăgălaş şi râd. Iese bunica lui Dima la lătratul câinelui. Are părul ca puful de păpădie. Drăguţă bătrânică. Îmi deschide uşa, eu intru în casă şi încalţ ciupicii lui Dima de mărimea 46 pe care scrie Eva. Râd. Intru în camera lui. Dima se îmbracă şi  mă salută de undeva de sub pulover. Aterizez pe pat şi-i bag în mână croisant-urile. Mă îmbrăţişează. Miroase a săpun şi spumă de ras. Face cafea la ibric şi pune Tom Waits. Eu cotrobăiesc şi scot beţe aromate cu miros de canabis. Aprins şi în curând mi se îmbibă părul de porcăria asta. Negreşit îmi aduc aminte cum înainte ca să plece la Constanţa tot stăteam la el pe podea, ascultam muzica indienilor nord-americani şi  inhalam porcăria cu miros de canabis. Mi-e dor de el... se întoarce din bucătărie şi îmi toarnă coniac în cafea.. Eu mă uit la el şi râd. Îi flocoşesc părul. Tom Waits se schimbă cu Devil Doll. Muzica ei seamănă cu un ix de streaptease, anii '40, jazz şi rock'n'roll. Mi-a furat muzica! Apuc o carte de pe masa lui. E Andersen, poveşti. Am una fix aşa şi tot stă la mine pe masă. Parcă-i copil mare. Mă pupă. Miroase a cafea şi a spumă de ras. Miroase a el, a cel mai apropiat om. E frig. Scoate o pătură albastră şi o trnteşte peste mine. Vorbim despre muzică şi criza de timp. Îmi spune: "Te văd o dată pe săptămână de parcă suntem însuraţi de 20 de ani". De câte ori i-am spus că numai bărbaţii se însoară, femeile se mărită, iar ei între ei sunt căsătoriţi, oricum spune aşa şi nu-l pot obişnui. Stau îngândurată. E adevărat.
-De ce eşti tristă?
Tac.
-Phelly, de ce taci?!
Începe să mă gâdile ca un nebun. Îi dau cu piciorul în coaste râzând. Pe la 12 scoate din sertar nişte tutun cu gust de ciocolată. Mor de curiozitate să văd cum e. Tot las şi las fumatul şi nu-l mai las. Ba mi-e milă de Carolina că fumează singură, ba curiozitatea. Curiozitatea şi vorbăraia mea mă vor omorî cândva, la sigur. Ne ducem în atelier. N-am mai fost acolo niciodată. E frig. Dima aprinde focul în şemineu şi eu rămân parcă trăsnită. Mă aşez în faţa focului şi-i spun:
-Simt parcă am 5 ani, sunt la bunica, iar nanu' Andrei face focul. Parcă-s copil....
El spune: "Da? Poate." şi amuţeşte. Nu înţelege, dar nu-i mai spun nimic. Eu rămân în faţa focului şi tot mai arunc vreascuri. Îmi pare că dacă o să se stingă focul, se va pierde magia. Ridic din teancul de maculatură o revistă veche. Pe ea scrie "Ogoneok". O boţesc şi o arunc în foc. "Ogoniokul" şi-a justificat denumirea. Dima îmi întinde ceva. Am şi uitat: e tutunul cu miros de ciocolată. Iau, dar deja nu mai vreau. Focul mă interesează mai mult, îmi trezeşte senzaţii demult adormite, calde. Nu vreau să pierd nici o clipă. În momentul acela, totul pentru mine e sacru. Fumez. Dima bagă în foc nişte lemne. Nu-i e frică, bagă mâna direct în vatră. Eu m-aş teme.
-Ce-i de bine aici la tine, zic.
El spune scurt "Îhî" şi iar nu înţelege. Ei lasă. Ce folos ar fi dacă m-ar înţelege şi ar fi şi el la fel de rupt de realitate? Am fi ca doi calici. El e real, el fumează repede, aruncă restul ţigării în foc şi-mi aduce poamă şi nuci să duc acasă. Ţigara mea încă mai fumegă; dacă am tras din ea de vreo 4 ori. I-o dau lui, e prea puternică pentru mine. E unu' şi juma', el mă petrece la staţie. Mă uit la el cu căldură, dar el se uită în direcţia din care vine troleul. Îi spun "Eşti frumos". El râde şi mă pupă în creştet. Vine 20. Mă urc. El îmi dă din mână de afară. Plec şi troleul mă evacuează de unde mi-era bine. Am la 6 Nekrotitanium. Mă uit pe fereastră. Se-adună ploaia.
Am ajuns acasă şi peste 10 minute începe să picure. Mă simt Vanga. Mă aşez la calculator şi nu ştiu ce fac vreo 20 de minute. Câteodată mă gândesc că din cauza internetului, facebook-ului şi altor porcării, tone de cărţi rămân necitite, timpul se duce, air tu rămâi ca prostu'. Sunt flămândă. Omor o strachină de zeamă şi apoi mămăligă cu tocană. Parcă-s un mic dinozaur când mănânc. N-o să mai ai niciodată cele 50 de kile ca acum 3 ani. Ei lasă, bag piciorul. La 5 ies din casă şi mă îndrept spre Foosbook. La naiba, ce rahat e în centru. Mă simt ca într-o maşină de tocat carne. Copiii merg cu baloane, iar mamele şi taţii merg cu expresia "Când totul o să se termine" pe faţă. Gopnicii mănâncă şaorga şi hotdoage. Da, anume hotdoage. Tristă privelişte. Pe jos e glod. Mă urc frumuşel pe Alecsandri. E goală strada. Cotesc pe Eminescu şi imediat îmi pare rău. Idiotul ăla trăieşte aici. Trec repede pe lângă poarta de culoarea rahatului ca nu cumva să se deschidă, deşi e puţin probabil. Am amintiri urâte de tiranie. Mâna din buzunar se face automat pumn. Regret.
Caut flori. O tanti vinde 3 trandafiri la 25 de lei. Nebună femeie. Am venit mai devreme şi mă învîrtesc ca o curcă oarbă. Îmi iau o cafea de lângă biblioteca naţională. Beau, stau liniştită. Se-aude:
-Felicia! Heyy!
E Caro. Fumează. O să.şi scuipe plămânii degrabă. Ia o gură de cafea. De când mă ştiu cu ea? Vreun an, mai puţin? Îi zâmbesc. Îmi place de ea cu toate că o ştiu puţin. Are ceva ce n-am eu şi totuşi seamănă cu mine. Am impresia că nu m-am putea certa cu ea. E bine.
-Vreau să văd cum citeşte Moni, îmi spune. Eu protestez.
-Lasă că de la 5 minute fără tine Moni n-o să moară, îi zic.
Mă lasă. Mai stau 10 minute şi mă duc la "Nekro". Sala e faină, toţi se cunosc între ei şi-l cunosc pe Pleşca, toţi sunt ca acasă. Eu mă simt prostesc, nu ştiu pe nimeni şi sunt singură. Mă deranjează asta mai mult decât pare. Devin invizibilă, sunt numai văz şi auz. Pleşca îmi face din ochi, eu mă uit la el ca oaia şi-i bag un zâmbet recunoscător. E 18.10, nu sunt punctuali. Eu sunt.
Sună telefonul. E dima şi-mi spune "Am vrut să ştii că mi-e dor". L-a ajuns din urmă magia din atelier, dar acum eu sunt cu mintea în altă parte. Îi spun "Şi mie", dar mă simt oarecum resemnată că el nu m-a simţit atunci.
Rând cu poftă la spectacol. Parastasu' mătii ce bun a mai fost, să-i spun în maniera celor de la "Nekro". La urmă toţi îl îmbrăţişau pe Pleşca. Eu ies neobservată, nu mă simt în largul meu. Sun în lift cu Voloc. O sun pe Caro, ea e cu Dumitru. Îi întâlnesc şi Dudu spune că-s în Timpul. Mă simt extraordinar, dar sun oarecum distanţată. stau timidă într-un colţ şi le strig într-un târziu "Pa la toată lumea!", dar nu mă aude nimeni. Merg pe jos acasă, e frig şi ţin "Timpul" subsioar, iar la poarta unei biserici stă o pisică neagră. Totuşi nu e chiar aşa de rău dacă ea nu-mi taie calea.