duminică, octombrie 23, 2011

Gânduri

3 au reacţionat
Iubesc.
M-am trezit de la 6 mesaje cu decalaraţii de dragoste. Respir aerul rece, amar, de toamnă. Incredibil cum nu seamănă toamnele între ele.
Mi-e dor de ai mei. Parcă sunt undeva departe, prinsă în rutina unor zile mărunte, lipsite de sens. Vreau să-mi văd fetele, să le îmbrăţişez strâns, să merg cu ele pe acoperişul veceului de la Valea morilor şi să privim înspre lacul reapărut cu câte o bere în labă şi cu pâine cu maioneză. Se poate, pentru că e din nou frig.
L-am citit cap-coadă pe Orwell, m-am gândit la Soviet Russia şi la Germania nazistă. Am impresia că Marele Frate mă priveşte şi pe mine neîntrerupt. Sunt sub microscop, tot timpul fiind nevoită să dau din coate pentru a rămâne la suprafaţă.
By the way, nu cred să mai abordez tema feminismului vreodată, e prea obositor, cineva oricum nu te înţelege corect şi tot sentimentul tău până la urmă capătă doar reacţia "sucks".
Facem la cor o chestie nouă. O creaţie spaniolă de tip habanera, dar care puţin seamănă cu tango. E minunată. Şi încă una "Mizerere".
Săptămâna viitoare am 8 seminare şi cred că n-o să iau note prea bune. Am predat o recenzie şi pentru precedenta încă nu am primit bani. Am vândut ursul dăruit de Vlad :))))) Şi când mă gândesc că fix un an în urmă postările mele erau pline de dânsu'...
Voi nu aţi observat niciodată că puloverele din magazinele noaste dacă au mâneci, n-au "gât" şi invers. Bred.
Un cântec bun la starea mea.

luni, octombrie 17, 2011

O femeie frumoasă e neapărat proastă?

5 au reacţionat
După orele de la facultate aveam preconizată întâlnirea cu Aurelia referitor la Gala de joi, trebuia să discutăm poezia aia şi să improvizăm ceva pentru a fi ok joi. Pe lângă Academie, după ce l-am sunat pe Dima şi am aflat că nu ne mai vedem azi nici într-un mod posibil, am dat cu ochii de Dumitru Crudu cu încă un domn X căruia, chiar dacă aş fi vrut să-i dezvălui numele, nu mai ţin minte cum îl chema. Am făcut un schimb de replici, Dudu m-a prezentat, ăla mi-a pupat mâna, mi-a spus de vreo 3 ori cât sunt de frumoasă şi apoi Dudu i-a spus că fragmentul de proză de-a mea a apărut  în "Timpul". Domnul s-a înviorat, cică "Interesant, proză poliţistă..." şi mă întreabă: "Domnişoară, ce ţi-e interesant să scrii cel mai mult". Pe dracu', să fi fost voia mea, aş fi scris despre orice m-ar interesa pe lumea asta, de la politică, învestigaţie, societate, spectacole mişto, medicină, mediu înconjurător, oameni. Sunt grămezi de subiecte. I-am spus pe şleau că mi-i interesantă investigaţia jurnalistică. Aş vrea să mă bag într-un caz straniu, ceţos, încâlcit şi să prezint materialul mulţimii care nici nu se aşteaptă. El cică "Ei, prostii...". Dudu a vrut să anihileze situaţia, a dat să mă întrebe dacă vin astăzi la cenaclu şi i-am spus că nu pot, sunt înrolată la Aurelia. Domnul X mă sfredeleşte cu privirea. "Domnişoară, nu mi-ai răspuns la întrebare". Zău, ce puteam să-i spun mai mult decât atât? Mă interesează totul. Atunci el îmi afişează fraza: "Eşti prea frumoasă ca să poţi răspunde". Parcă mi-a dat o palmă. L-am întrebat: "Dumneata consideri frumuseţea o barieră pentru intelect?". A început să bolmojească ceva de genu' că nu a avut asta în vedere, iar Dudu i-a spus repede: "Oricum n-o să-ţi spună nimic astăzi, ce-ar fi să discutaţi în altă zi cumva?". La care domnul, cu aer de înţelept budist îmi spune "Fetiţo, trebuie să ştii ce vreai să spui lumii". La dracu'. Era oare cândva la modă metoda asta de a spune complimente, sau cum să înţeleg? Sincer, am crezut că au trecut demult vremurile unde femeile nu aveau drepturi şi erau un simplu decor, iar bărbaţii mişcau lumea la deal. E o chestie depăşită. Sunt femei ilustre, într-adevăr minunate profesioniste în treaba lor, iar vorba "merge un om cu o femeie" e o stupiditate.Sau pe vremea lui femeile deştepte erau neapărat nişte matroane cu mustăţi, ochelari imenşi şi 50 de kilograme în plus? Societatea noastră, care se laudă la orice pas că e tolerantă, democratică, încă califică femeile frumoase drept nişte păpuşe cu un singur neuron. Mă întorc iarăşi cu gândul la lecţia lui Ciocoi despre feminism. Gata, femeia tăcută de la bucătărie care şterge nasul la 10 copii a rămas în istorie. Un om deştept nu m-ar fi judecat pe mine în 2 minute de dialog sec pe o stradă părăsită. M-a etichetat proastă, l-am făcut retardat. Femeia rămâne femeie, sensibilă, frumoasă, gingaşă, alocuri romantică, drăgălaşă, dar asta nu înseamnă că toată existenţa ei se limitează doar aici. Nu vreau să dau exemple de femei curajoase şi deştepte (şi frumoase, evident!) care au ajuns departe şi nu vreau să mă justific prin nimic, pentru că dacă eu sunt prea "frumoasă pentru a răspunde", el e prea limitat pentru a-şi da seama cum m-a insultat.
Un alt lucru care m-a deranjat extrem de mult a fost troleibuzul 22 în care am urcat imediat după ce am aflat că Aurelia nu poate să mă primească. Veneam acasă, iar troleul venea tocmai de la universitatea de medicină. Troleul era plin cu arabi. Era ticsit de lume şi, mare mirare, toate locurile de pe scaune erau ocupate de băieţii arabi. Chestie oribilă, pentru că stăteau femei în vârstă, şi în general foarte multe femei, care cu genţi, care pe tocuri (inclusiv eu) şi toate erau în picioare. Nu vreau să fac rasism aici, deşi eu afirm absolut deschis că nu-mi plac nici ţiganii şi nici arabii (nu-mi pasă de reacţia voastră, ştiu că toţi suntem oameni, dar şi eu am slăbiciunea mea), dar sunt BĂRBAŢI care, pe dracu, ar fi putut oferi locul măcar unor băbuţe, dacă nu mie. Din contra, ei se mulţumeau extrem de mult să-mi facă ochi dulci şi să zâmbească alde "Devuşca, ce eşti de frumoasă" strând pe scaun, iar eu în picioare. În fine, articolul meu rage în gura mare că eu sunt femeie, mie îmi place să fiu femeie, dar eu cer să fiu respectată, dar în loc de asta, societatea noastră încă mai califică femeia drept decor fără creieri. Nu-mi trebuie aici comentarii ale unor retarzi care spun ceva de genu "femeia să-şi cunoască locul şi să tacă din gură, că bărbatu' îi cel principal", pentru că dacă cineva crede astfel, să se cupleze atunci cu alt mojic ca şi el ori cu propria mână dreaptă sau stângă la preferinţă. Eu nu m-am arătat niciodată o feministă înrăită, eu respect bărbatul, dar anume Bărbatul cu literă mare, nu un mucos care afirmă că femeile sunt nişte găini. Domnul X ar fi trebuit, la ai lui aproximativ 60 de ani probabil, să se gândească de 2 ori knd vorbeşte cu o domnişoară, iar arabii să înveţe buna purtare.

vineri, octombrie 14, 2011

Jurnal. Vineri

0 au reacţionat
Azi m-am trezi la 6.30 cu deşteptătorul. E hramul oraşului şi ce satisfacţie am simţit eu că pot să mă întorc pe cealaltă parte, să-mi pun plapuma în cap şi să dorm mai departe. În ultimul timp nu prea am avut parte de aşa lucruri faine. Mă trezesc definitiv la 8. Trebuie la 10.30 să fiu la Dima. Nu l-am văzut de duminică. Acuma ne vedem o dată pe săptămână, în el mai bun caz. Mama lui nu-i acasă. Bine. Îmi spăl floacele, mănânc piureu de cartofi şi beau ceai. Negru. Cu lămâie. Afară e soare, dar simt că va fi o vreme naşpa până diseară. Mama spune că s-au anunţat la PROtv 2 grade azi. N-o cred. Pe la 9 îmi pun nişte haine pe mine şi caut în dulap fusta lungă de toamnă. La liceu mă porecleau "monaşcă" când apăream în ea. e şifonată. Mă duc să o calc. Îmi place să calc; când calc hainele mă gândesc la viaţă. De data asta nu prea ama vut timp să mă gândesc. Mă îmbrac, mă vopsesc, îmi pun pălăria nouă. Am cumpărat-o din banii care i-a trimis tata ultima dată. E faină, ca la mafioţi. Aşa şi îmi vine să scot un revolver imaginar şi să mă simt ca în "The Godfather". Nu sunt sigură că merg troleibuzele. Când ies, se holbează unii la mine. eu mă simt mafiotă, mă simt frumoasă. Când mă simt frumoasă, ar fi trebuit să mă evite lumea. Devin arogantă. Îngheţ în staţie vreo 5 minute. Vine 9, mă urc. Mereu am muzică la căşti cu mine. Acum cântă "Înger sedat" de Travka. Cântecul ăsta cică îi aminteşte lui Dima de mine. Cobor lângă Gaudeamus. Merg la vale spre casa lui Dima. Intru în magazin şi cumpăr nişte croisant-uri cu lapte condensat, pentru că cu ciocolată nu sunt niciodată. Vânzătoarea îşi prinde floacele, i-s ocupate mâinile şi n-are când să-mi dea marfa. Mă enervez. Bolboroseşte ceva. Urăsc vânzătoarele de pe la noi. Nu zâmbesc niciodată. Poate au carii la dinţii din faţă şi le e frică să caşte gura.  Scârbos. Ies. Se văd tufarii cu flori violete de la gardul casei lui Dima. În sun, dar el e în baie. Cică: "Sunt în ştergar, aşteaptă-mă 2 minute, te rog". Zic "Bine, bine" şi mă apropii de poartă. Din ogradă sare la mine căţelul lor Ursuleţ. Ciudat câine, tot timpul când mă vede numaidecât mă miroase pe sub fustă. La dracu, zoofilie inversă. Dar e drăgălaş şi râd. Iese bunica lui Dima la lătratul câinelui. Are părul ca puful de păpădie. Drăguţă bătrânică. Îmi deschide uşa, eu intru în casă şi încalţ ciupicii lui Dima de mărimea 46 pe care scrie Eva. Râd. Intru în camera lui. Dima se îmbracă şi  mă salută de undeva de sub pulover. Aterizez pe pat şi-i bag în mână croisant-urile. Mă îmbrăţişează. Miroase a săpun şi spumă de ras. Face cafea la ibric şi pune Tom Waits. Eu cotrobăiesc şi scot beţe aromate cu miros de canabis. Aprins şi în curând mi se îmbibă părul de porcăria asta. Negreşit îmi aduc aminte cum înainte ca să plece la Constanţa tot stăteam la el pe podea, ascultam muzica indienilor nord-americani şi  inhalam porcăria cu miros de canabis. Mi-e dor de el... se întoarce din bucătărie şi îmi toarnă coniac în cafea.. Eu mă uit la el şi râd. Îi flocoşesc părul. Tom Waits se schimbă cu Devil Doll. Muzica ei seamănă cu un ix de streaptease, anii '40, jazz şi rock'n'roll. Mi-a furat muzica! Apuc o carte de pe masa lui. E Andersen, poveşti. Am una fix aşa şi tot stă la mine pe masă. Parcă-i copil mare. Mă pupă. Miroase a cafea şi a spumă de ras. Miroase a el, a cel mai apropiat om. E frig. Scoate o pătură albastră şi o trnteşte peste mine. Vorbim despre muzică şi criza de timp. Îmi spune: "Te văd o dată pe săptămână de parcă suntem însuraţi de 20 de ani". De câte ori i-am spus că numai bărbaţii se însoară, femeile se mărită, iar ei între ei sunt căsătoriţi, oricum spune aşa şi nu-l pot obişnui. Stau îngândurată. E adevărat.
-De ce eşti tristă?
Tac.
-Phelly, de ce taci?!
Începe să mă gâdile ca un nebun. Îi dau cu piciorul în coaste râzând. Pe la 12 scoate din sertar nişte tutun cu gust de ciocolată. Mor de curiozitate să văd cum e. Tot las şi las fumatul şi nu-l mai las. Ba mi-e milă de Carolina că fumează singură, ba curiozitatea. Curiozitatea şi vorbăraia mea mă vor omorî cândva, la sigur. Ne ducem în atelier. N-am mai fost acolo niciodată. E frig. Dima aprinde focul în şemineu şi eu rămân parcă trăsnită. Mă aşez în faţa focului şi-i spun:
-Simt parcă am 5 ani, sunt la bunica, iar nanu' Andrei face focul. Parcă-s copil....
El spune: "Da? Poate." şi amuţeşte. Nu înţelege, dar nu-i mai spun nimic. Eu rămân în faţa focului şi tot mai arunc vreascuri. Îmi pare că dacă o să se stingă focul, se va pierde magia. Ridic din teancul de maculatură o revistă veche. Pe ea scrie "Ogoneok". O boţesc şi o arunc în foc. "Ogoniokul" şi-a justificat denumirea. Dima îmi întinde ceva. Am şi uitat: e tutunul cu miros de ciocolată. Iau, dar deja nu mai vreau. Focul mă interesează mai mult, îmi trezeşte senzaţii demult adormite, calde. Nu vreau să pierd nici o clipă. În momentul acela, totul pentru mine e sacru. Fumez. Dima bagă în foc nişte lemne. Nu-i e frică, bagă mâna direct în vatră. Eu m-aş teme.
-Ce-i de bine aici la tine, zic.
El spune scurt "Îhî" şi iar nu înţelege. Ei lasă. Ce folos ar fi dacă m-ar înţelege şi ar fi şi el la fel de rupt de realitate? Am fi ca doi calici. El e real, el fumează repede, aruncă restul ţigării în foc şi-mi aduce poamă şi nuci să duc acasă. Ţigara mea încă mai fumegă; dacă am tras din ea de vreo 4 ori. I-o dau lui, e prea puternică pentru mine. E unu' şi juma', el mă petrece la staţie. Mă uit la el cu căldură, dar el se uită în direcţia din care vine troleul. Îi spun "Eşti frumos". El râde şi mă pupă în creştet. Vine 20. Mă urc. El îmi dă din mână de afară. Plec şi troleul mă evacuează de unde mi-era bine. Am la 6 Nekrotitanium. Mă uit pe fereastră. Se-adună ploaia.
Am ajuns acasă şi peste 10 minute începe să picure. Mă simt Vanga. Mă aşez la calculator şi nu ştiu ce fac vreo 20 de minute. Câteodată mă gândesc că din cauza internetului, facebook-ului şi altor porcării, tone de cărţi rămân necitite, timpul se duce, air tu rămâi ca prostu'. Sunt flămândă. Omor o strachină de zeamă şi apoi mămăligă cu tocană. Parcă-s un mic dinozaur când mănânc. N-o să mai ai niciodată cele 50 de kile ca acum 3 ani. Ei lasă, bag piciorul. La 5 ies din casă şi mă îndrept spre Foosbook. La naiba, ce rahat e în centru. Mă simt ca într-o maşină de tocat carne. Copiii merg cu baloane, iar mamele şi taţii merg cu expresia "Când totul o să se termine" pe faţă. Gopnicii mănâncă şaorga şi hotdoage. Da, anume hotdoage. Tristă privelişte. Pe jos e glod. Mă urc frumuşel pe Alecsandri. E goală strada. Cotesc pe Eminescu şi imediat îmi pare rău. Idiotul ăla trăieşte aici. Trec repede pe lângă poarta de culoarea rahatului ca nu cumva să se deschidă, deşi e puţin probabil. Am amintiri urâte de tiranie. Mâna din buzunar se face automat pumn. Regret.
Caut flori. O tanti vinde 3 trandafiri la 25 de lei. Nebună femeie. Am venit mai devreme şi mă învîrtesc ca o curcă oarbă. Îmi iau o cafea de lângă biblioteca naţională. Beau, stau liniştită. Se-aude:
-Felicia! Heyy!
E Caro. Fumează. O să.şi scuipe plămânii degrabă. Ia o gură de cafea. De când mă ştiu cu ea? Vreun an, mai puţin? Îi zâmbesc. Îmi place de ea cu toate că o ştiu puţin. Are ceva ce n-am eu şi totuşi seamănă cu mine. Am impresia că nu m-am putea certa cu ea. E bine.
-Vreau să văd cum citeşte Moni, îmi spune. Eu protestez.
-Lasă că de la 5 minute fără tine Moni n-o să moară, îi zic.
Mă lasă. Mai stau 10 minute şi mă duc la "Nekro". Sala e faină, toţi se cunosc între ei şi-l cunosc pe Pleşca, toţi sunt ca acasă. Eu mă simt prostesc, nu ştiu pe nimeni şi sunt singură. Mă deranjează asta mai mult decât pare. Devin invizibilă, sunt numai văz şi auz. Pleşca îmi face din ochi, eu mă uit la el ca oaia şi-i bag un zâmbet recunoscător. E 18.10, nu sunt punctuali. Eu sunt.
Sună telefonul. E dima şi-mi spune "Am vrut să ştii că mi-e dor". L-a ajuns din urmă magia din atelier, dar acum eu sunt cu mintea în altă parte. Îi spun "Şi mie", dar mă simt oarecum resemnată că el nu m-a simţit atunci.
Rând cu poftă la spectacol. Parastasu' mătii ce bun a mai fost, să-i spun în maniera celor de la "Nekro". La urmă toţi îl îmbrăţişau pe Pleşca. Eu ies neobservată, nu mă simt în largul meu. Sun în lift cu Voloc. O sun pe Caro, ea e cu Dumitru. Îi întâlnesc şi Dudu spune că-s în Timpul. Mă simt extraordinar, dar sun oarecum distanţată. stau timidă într-un colţ şi le strig într-un târziu "Pa la toată lumea!", dar nu mă aude nimeni. Merg pe jos acasă, e frig şi ţin "Timpul" subsioar, iar la poarta unei biserici stă o pisică neagră. Totuşi nu e chiar aşa de rău dacă ea nu-mi taie calea.

luni, octombrie 03, 2011

Marţi - ziua X

6 au reacţionat
Am fost ieri la cenaclul lui Crudu şi iată ce a ieşit din asta :))
Cică îmi bagă textul la antologie. Primul text scris la Crudu şi deodată în antologie. I'm făimăs :D

M-am trezit pe la opt. Mama m-a anunţat franc că e marţi şi că am întârziat la prima pereche. Ce fain. I-am spus că mi-e foame şi ea mi-a reproşat că trebuie să dau din coate ca să iau bursă şi atunci voi merita dejunul. Merci, mamă, eşti adorabilă. Am pus pe mine nişte zdrenţe pe care le-am luat cu 10 lei de la second-hand, am ieşit afară şi am tras un fum pe nemâncate. Întârziam la ora lui Chefir. Aşa-i spuneam noi profului de filozofie pe care, ca atare, îl chema Ion Lapteacru. Era sărit de pe fix şi nu-l înghiţeam după ce m-a picat anul trecut. Tot timpul îmi spunea: „Eşti o muiere, Ciorescu, nu poţi riposta” când mă punea să dezbat vreo teorie de-a lui.
 În fine, vânam microbusul 188 pe Cantemir. După ce-l prinsesem într-un final, am mai stat într-un ambuteiaj împuţit cam vreo 30 de minute. Când am ajuns la universitate, mi-am dat seama că cu Chefir avem 2 perechi în ziua aia. Am bătut şovăitor.
- Ai poposit şi tu, Ciorescu. Mulţumim domniei voastre că ne-aţi onorat.
 Fundul meu a aterizat alături de cel al lui Mărgineanu. Era om de treabă. Chefir tocmai îndruga ceva despre tradiţionala lui „a fi sau a nu fi...”, când eu i-am şoptit lui Saşa Mărgineanu că tare-ar mai fi mişto să nu mai fie Chefir pe lume. Saşa a râs: „Vrei prea multe, frate! Nică nu-i degeaba pe lumea asta.” Chefir ne-am măsurat cu privirea şi s-a aplecat deasupra catalogului să ne pună 2, precis. Bău un pic de apă din paharul de pe masă. Când a luat pixul în mână, se făcut alb şi se clătină. Vreo doi oameni săriseră să-l ţină să nu cadă. Tot atunci începu să-i curgă spumă din gură, se făcut tot verde, se apucă de stomac şi căzu. Şefa a ieşit să-l aducă pe medic. Baba Nina, sora medicală, a venit în 2 minute, îi pipăi pulsul şi se întoarse la noi terifiată cu nişte ochi cât farfuriile.
- Domnul Lapteacru e mort!
Uitasem să vă spun că eu rămăsesem pe scaun aşa cum stăteam până la incident, parcă m-a încleiat cineva. M-am dumerit după ghiontul lui Saşa.
- Băi Mişa, auzi?! Tu auzi, blea?! Chefir chiar o murit, băi! Tu ştiai! Băi, dacă tu ai făcut ceva aici, eu nu te ştiu.
Eu mă uitam ba la Chefir, ba la Saşa şi nu înţelegeam nici o brânză. În 5 minute, din Mihai Ciorescu eu am devenit baba Vanga şi criminal-telepat în acelaşi timp. Asta chiar era o porcărie mai mare decât creierul meu era în stare să o accepte..
 Auditoriul l-au închis, l-au încleiat jur-împrejur cu panglică galbenă lipicioasă şi l-au dus pe chefir la autopsie. Eu m-am dus până la barul de peste drum şi am luat un cinzeac. Mă căcam pe mine de frică şi-mi tot spuneam că eu sunt de vină, după care am început să gândesc logic şi am ajuns la concluzia că dacă Vanga nu s-a reincarnat în minem atunci eu precis nu am nici o atribuţie la moartea lui Chefir. Din fericire, Saşa Mărgineanu a tăcut din gură şi n-a spus nimic nimănui.

 Era marţi, 16 aprilie, ora 9.18.

  Mă temeam să vin a doua zi la facultate. Dă-lă dracului. Dar m-a dus, pentru că mi-era frică să n-o omor pe mama u puterea gândului. M-am dus. Aveam istoria cu unu’ Plop. Era de treabă. Nu mi-era frică să merg la el la ore, ştiam că subconştiinţa mea îl respectă şi n-o să-l omor. OK, OK, aveam paranoie deja, dar ştiţi um e când mori de frică.
 Plop scria ceva în catalog şi mânca un fel de şaorma din cine ştie ce mâţă din Coreea. M-am aşezat în primul rând ca să nu mai trezesc bănuieli nimănui. Mă salută şi tuşi de vreo două ori. Cică nu se simte prea bine. Mă făcusem rece brusc, parcă am înghiţit un cub de gheaţă. A mai luat ceva guri din şaorma lui şi dintr-o clipă, scenariul „Chefir” s-a repetat. Tuşea, se îneca cu spumă, se ţinea de burtă şi s-a asfixiat. Catalogul era lipicioas iar Plop stătea jos cu ochii deschişi, vânăt şi cu o bucată de şaormă pe sacou.
 Totul se ţinea în secret, lecţiile s-au suspendat pe 3 zile, profii făceau panică. Eu făceam investigaţie acasă. Erau bărbaţi şi erau ambii profi. Chefir bău ceva din pahar înainte de a se îneca, iar Plop mânca şaormă. Erau otrăviţi!
 Veneam la facultate ca un geniu nou-identificat. Voiam să merg la poliţie să le spun de presupunerea mea, când tocmai mă zărise la intrarea în bloc Marta Covrig, o fată tocilară care acuma ţinea în mână cartea unui anume Palahniuc. Mi-a spus în grabă că în torent s-au strecurat rezultatele autopsiei: cei doi erau otrăviţi cu insecticide! Poliţia veni pentru control chiar în ziua aia şi găsise un pachet de insecticide la gunoiul din spatele universităţii. În doză zile a fost arestată Zinaida, femeia de servicuu, care făcea curăţenie la etajul trei din blocul celor de la medicină.
 Judecata se anunţase pe 2 mai. Eu şi cu Saşa Mărgineanu, din nou prieteni, ne-am apucat să ne ducem şi noi. Din mărturia Zinaidei Brânză am aflat următoarele:
   - Eu sunt femeie săracă, o capică la casă nu strică niciodată şi eu eram deacord să prestez servicii sexuale contra plată domnului Ion Lapteacru. În ziua de 13 aprilie, sâmbătă, noi eram în auditoriul 241, când Liviu Plop ne-a prins la faţa locului. Atunci Ion a spus că dacă Plop a aflat, va afla şi administraţia. Astfel noi am pus la cale omorul lui, aşa încât să nu afle nici soţia lui Lapteacru, nici administraţia. Da’ eu nu-s proastă, eu tot nu vroiam probleme acasă, mai ales că barbatul meu îi om serios la noi în sat şi furios la ale lui. Şi pe lângă Plop, eu am decis să-l omor şi pe Lapteacru. Am auzit de la televizor că chimicatele astea contra taracanilor sunt foarte otrăvitoare şi pentru om, aşa că le-am folosit pe ele şi încă oleacă de otravă de şoareci. Le-am pus puţin în apă şi mâncare. Tot ce a urmat ştiţi deja.
  Era marţi, 2 mai, ziua în care Zinaida Brânză a primit 35 de ani de detenţie.
  Eu mă tem de zilele de marţi.