joi, aprilie 21, 2011

Unspoken

4 au reacţionat
"Femeia este muzica rătăcită în carne"
Emil Cioran
Troleibuze goale, sticlele din geamuri vechi care se zguduie cu piţigăit de soprană, soare bolnav de albinism şi hemoragia slabă a unui răsărit. Aerul e rece, pişcă de nas, pietrele de sub picioare sunt amorţite şi, resemnate şi şovăitoare, întorc spatele răsăritului care nu le mângăie. Luminile sunt puţine şi adormite, licărind anevoios şi leneş; văzduhul e atât de cristalin încât îţi e frică să treci prin el ca să nu-l strici. Figura mea rău conturată e unica de pe stradă, se mişcă grăbit, apoi şi mai repede, cu câte un pas mai adaugă în viteză, aleargă şi se opreşte brusc la colţ de stradă. În loc de câini vagbonzi şi case jerpelite în faţa ochilor, văd oraşe din piatră albă, păduri vechi, stânci goale, cascade şi vânturi vestice care fac din păr arabescuri.
Văd figura mea mică, în rochie roşie, atât de plină de sine, mă văd la un colţ de lume, împlinită, împăcată, gata să-mi scald piciorul stâng într-o mare cu valuri dantelate cu spumă. Îl întind şi calc pe asfaltul sur. Păcat că drumul meu nu duce la capătul lumii. Încă nu duce...
Viorile din mine răsună atât de puternic, încât mă mir cum nu le aude nimeni. Sunt în marea aia de azur, pur şi simplu ea e dincolo de acest oraş. Prefer să cred că oraşul e doar o altă decoraţie de carton pe care e deajuns s-o tai cu un cuţit şi să inspiri din rana cartonului mirosul mării. Cuţitaşul ăla e imaginaţia. Eu îl duc cu mine în buzunar tot timpul.
Văzduhul de cristal devine aburit, iar tu tocmai ai intrat în troleibuzul cu geamuri zgârâiate. Ca şi mine, cu cuţitaşul în buzunar...