sâmbătă, decembrie 31, 2011

S-a dus şi anul ăsta

1 au reacţionat
Well, a mai trecut şi anul ăsta şi a fost prea lung ca să-mi amintesc cum a fost. Anul ăsta am dat bacul şi am intrat la facultate, credcă a fost decisiv, nuştiu. Am avut destule succese ca să mă mândresc de mine şi am făcut şi cunoştinţă şi cu o mulţime de oameni noi. Mulţumesc şi vouă că mi-aţi fost alături. am scris şi o mică leapşă ca să-mi amintesc ceva detalii despre anul care trece. Nu vă îmbătaţi prea tare, ar fi mai bine să ţineţi minte totul :) Un sfârşit al lumii  2012 fericit!
  • Mâncarea anului: Ha, chiar azi. Biscuiţi în formă de oameni de zăpadă.
  • Băutura anului: forever tea de ăla de la Nika în pliculeţe piramidale.
  • Party-ul anului: de ziua Nikăi :D me gusta
  • Patul anului: cel din Slovenia după 5 zile în autobuz! şi cel al lui Dima, bineînţeles.
  • Piesa anului: Pink Noize Waltz de Diablo Swing Orchestra. Am avut multe descoperiri muzicale anul ăsta.
  • Site-ul anului: 9gag!
  • Blogul anului: Fata de pe o nouă stradă
  • Ruda anului : Mama
  • Gafa anului: talking again to my ex
  • Prietena anului: Milonikarika :D o nou om cu care m-am împrietenit - Dana Vekvert
  • Iubitul anului: sună cam straniu. adică ce mă, tre să-l schimb anual? well, my year started with this great guy. sper că va fi alături şi la anul şi la mai mulţi ani înainte.
  • Îmbrăcămintea anului: fusta. n-am mai purtat niciodată atât de des fuste.
  • Excursia anului: Celje-Venice-Parma-Viena-Lubljana-Prague
  • Vorba anului: mă-ta.
  • Sportul anului: trândăveala
  • Filmul anului: The Fountain
  • Cartea anului: manualul de jurnalism :D Edgar Poe.
  • Parfumul anului: Slip Into, Avon.
  • Jocul anului: Phantom of the Opera din hidden objects.

joi, decembrie 15, 2011

Tree of life

11 au reacţionat
Notă: rulaţi până la sfârşitul postării pentru a accesa muzica de fundal şi apoi citiţi.


Avea soarele blocat în păr. Şi-l avea şi în pupile uneori, dar în ochi soarele e mai greu de reţinut. Totuşi, dacă izbuteşti, merită. Era la staţia de transport public, aştepta autobuzul 35. Avea în mână un caiet cam jerpelit. Tot timpul să ştiţi că cele mai durute fraze sunt scrise la sfârşit de caiet aşa ca să nu le vadă nimeni. Păi da, avea un caiet jerpelit cu un peisaj montan, din alea suedeze sau irlandeze pe care se întrezăreşte o cabană între dealuri veşnic verzi, rupţi din legende despre Valhalla. Se uita la caiet şi se întreba cum e să trăieşti într-o astfel de cabană singur, în munţi.
În caiet ea scria un fel de jurnal al emoţiilor, al stărilor, al nu-ştiu-ce-urilor. Îl învârtea în mâini. Alături stătea o bătrânică cu obraji ca textura foii mototolite. Cu bastonul cioplit de mână dintr-o creangă ea număra un ritm şi pălea cu el asfaltul. Nişte furnici alergau speriate de baston. Era o toamnă destul de caldă. Alături vuia un fel de absorbitor de mirosuri de la barul din stânga ei. S-a ridicat şi a făcut vreo cinci paşi în direcţia opusă absorbitorului. Vuietul lui a devenit mai înalt şi cu cât mai mult te îndepărtai de el, cu atât mai piţigăiat suna. Parcă era o rachetă. S-a aşezat apoi pe scaun şi vuietul a redevenit jos. De la el puţea a fum îmbinat cu miros de pârjoale. Şi-a căutat insistent în mp3 cântecul trupei Gândul Mâţei „Cotlete cu goroh”. Dădea din picior. Şi-a pipăit castanul din buzunarul stâng unde erau şi 15 lei pentru bilet. Nu ştia la sigur cât costă. Dacă nu avea să ajungă, urma să meargă pe ascuns sau să se târguiască. Ea putea.
Era vreo trei după-amiază. Probabil avea să se întoarcă pe întuneric acasă. I-a venit autobuzul. Băbuţa cu furnicile s-a ridicat şi ea.
-Drăguţo, mergi şi tu la Ialoveni?
-Da.
-La neamuri?
-La prieteni, - i-a răspuns.
-Ce ai în caieţelul cela?
-Tema pe acasă la matematică.
-Măi, măi, măi, ce fată deşteaptă.
-Matale nu ştii cât face biletul?
-Şinsprişi lei, drăguţo.
-Mulţumesc.
A urcat pe uşa din faţă şi i-a dat şoferului banii.
-Luaţi aşa, nu daţi bilet.
Şoferul cu ochi spălăciţi şi cam beţivi a zâmbit sexi, cum i s-a părut lui. Ea şi-a recunoscut faţa în retrovizor şi a zâmbit scurt şi foarte fals. S-a aşezat la fereastră, puse Radiohead şi a rulat caietul într-un tub. Alături s-a aşezat un nene de vreo 45 de ani de la sat. Oamenii de la sat tot timpul arată mai bătrâni decât cei de la oraş. Cu toate astea, cei de la oraş mor mai repede. El a urcat cu nişte pungi imense, o geantă mare chinezească de aia în carouri roşii şi cu ceva sub braţ. Peste ceva timp, ea simţi un miros nu prea plăcut de peşte.
Şoferul a pus radio Noroc şi ea a ascultat tot drumul cântece gen „99 de cumătri” şi „Foaie verde cinci chiperi”, pentru că i s-a descărcat mp3-ul.
Nu mai era soare. Era un fel de amurg urâţel, neinspirat. Tocmai s-a gândit că înainte, când scriai pe google uvântul „amurg”, îţi dădea peisaje. Acum îţi dă doar postere cu film prost cu acelaşi nume.
A rugat să oprească pe şosea. Şoferul şi pasagerii s-au uitat puţin straniu dar, odată ce s-a închis uşa, ei au şi uitat de ea.
Era întuneric şi puţin cam frig pentru scurta subţire de pe ea. Câmpul se desfăşura în faţa ei absolut liniştit. Câmpul e cel mai sincer loc, în el nu te poţi ascunde.

A găsit un beţişor mai gros şi a săpat cu el o groapă mai măricică. Asta i-a luat ceva timp. A pus în ea caietul şi i-a dat foc cu bricheta. A aşteptat până arde tot, şi cabana suedeză de pe copertă inclusiv. A pus pe cenuşă castanul care-l ţinea în buzunarul stâng. Dacă va da o ploaie curând, acesta poate încolţi. I se părea inspirată ideea că dacă va creşte castanul mare, în frunzele lui va fi caietul ei. S-a întors puţin înapoi spre cea mai apropiată staţie de autobuze. Era întuneric de-a binelea. Mergea cu spatele la maşini şi luminile lor îi făceau o umbră lungă pe asfalt. Cu cât mai mult acestea se apropiau, cu atât mai scurtă devenea umbra, spre sfârşit aruncându-i-se înapoi în corp. S-a aşezat la staţie şi-şi reluase aşteptarea.

marți, decembrie 06, 2011

Să ne pupăm cu protivogaz

0 au reacţionat
Zilele astea primisem bonus 400 de mesaje pentru 3 zile. Minte sovietică: să cheltui toate mesaje că doar dacă nu le cheltui se pierde bonusul şi apoi îi jale. Mă rog, am cheltuit doar 60. Culmea! nu mai ştiam cui să scriu. Stăteam cu mobilul în faţă şi căutam în Contacts cui pwla mea să-i mai scriu ceva. Aşa, Adrian e în Germania, cu Alice nu mai vorbesc, cu Alina din 116 nu are sens, Anei-Maria îi voi scrie mai târziu, Adrei a şi uitat cine sunt şi tot aşa până am ajuns la V... Vlad (and there i lol'd), Vya (omg, asta e încă vie?) şi FIN. Apoi, că tot îmi era milă de bonusul necheltuit, am început să iau numere la întâmplare şi să le urez o iarnă fericită. Chiar mă gândeam, poate o să-mi răspundă cineva. But nope, hope in humanity level 0.
Mănânc foarte multe mandarine, iar oraşul are becuri, şi luminiţe, şi brad şi eu nu simt Crăciunul şi I don't give a fuck. Azi mergeam pe stradă (mi s-au rupt 2 nasturi din 5 la palton), afară e fleoşcăială şi plouă în cap şi e ud, iar în faţa mea mergea o bătrânică. Era în scurtă roz. Am depăşit-o şi m-am oprit la semafor. Când s-a oprit lângă mine, m-ai n-am început să mă sufoc. Nu aveam aer, literalmente. Semăna atât de mult cu bunica mea, iar bunica a murit acum 2 ani şi juma'. Tocmai ascultam la căşti Ruska de Apocalyptica şi totul era aşa weird.
Nu m-am văzut normal cu Dima de vreo lună. Adică, am ieşit la Festul filmului polonez, dar mă rog, mie nu-mi plac ieşirile la film. Parcă te-ai văzut, parcă şi ai vorbit, dar de fapt aţi stat exact 15 minute în total: 5 minute până găsiţi rândul, 5 până se stinge lumina şi 5 până la staţia de troleu. Anul de învăţământ şi sesiunile transformă o relaţie în ceva extrem de formal şi plictisitor, când te suni o dată pe zi seara să spui ultimele noutăţi şi "noapte bună", să spui de 2-3 ori "mie mi-i dor" sau "te sărut" şi când discuţia nu se leagă şi e exact ca pe 9gag: that awkward moment when... Şi apoi se miră naivul de ce n-am eu dispoziţie. Cu toate că mi-i dor, nu vreau să mai răspund la telefonul ăla, pentru că va urma un fel de tăcere penibilă. Noi ne pierdem identitatea şi simţurile în vălmăşeala asta. Ne pupăm cu protivogazuri.
PS: mi-i dor de cei plecaţi la Timişoara. Vreau la cenaclu.

sâmbătă, noiembrie 26, 2011

Telefonul

3 au reacţionat
Textul de la atelierul de azi 


Maia făcea cafea la bucătărie când sunase telefonul. Scăpă puţine boabe pe masă şi răsturnă ibricul. Bucătăria se făcu numai stropi. Telefonul suna şi suna. Când a ajuns lângă el, sunetul se oprise. Căută să se gândească cine o putea suna la ora 9 dimineaţa când ea îşi luă liber. Putea fi şeful, mama sau Andrei. Îi sună pe toţi la rând ca să afle cine era. Şeful îi spuse să nu fie paranoică: o zi fără ea nu va fi o catastrofă. Mama nu era acasă, iar Andrei a spus că n-a sunat-o. Şi-a spus că au greşit numărul şi a intrat înapoi în bucătărie. Pisica lingea cafeaua de pe jos din ibricul răsturnat.
- Fugi! - îi spuse Maia. A mai rămas să te îmbolnăveşti. O să te doară capul!
Pisica i se încolăci în jurul piciorului stâng fluturând coada în aer.
- Ce bine că astăzi e vineri, Cârnăcior!
toată ziua se uită la filme lacrimogene, bău cafea şi se tolăni în pat. Seara Andrei îi aduse biscuiţi cu migdale.
A doua zi dimineaţa pe la 9 era încă în pat. Andrei era dus la alergat în parcul de alături şi Maia putea să doarmă în voie încă puţin. Când a vrut să se întoarcă pe cealaltă parte, din living s-a auzit telefonul. Sunetul insistent într-o dimineaţă ceţoasă o făcuse pe Maia să-şi pună plapuma în cap, dar ăla suna şi suna. În cinci paşi, Maia era în camera de zi. Ridică receptorul şi spuse nepoliticos:
- Chiar merită să mă treziţi aşa devreme?
Dar în telefon se auzi doar un fel de bruiaj de reţea de parcă cineva desfăcea o bomboană cu înveliş care foşneşte. Tăcu mirată şi apoi făcu de vrei două ori: "Alo! Alo?!" şi puse receptorul. În trei ore telefonul sună iar, exact la ora doisprezece. Maia se întoarse suspicios. De data asta luă receptorul aproape imediat.
- Da? - spuse neîncrezut.
În acel moment, în living s-a deschis fereastra. Vântul sufla în perdea şi aia se umfla ca o pânză de corabie piraterească.
- La dracu'! - Cu o mână ţinând receptorul, cu alta împinse geamul. - Scamatorii ieftine! Alo? Cine sunteţi? Violeta, tu eşti? - Violeta era fiica lui soră-sa. - Nu te juca că te pârăsc mămicăi.
În receptor tăceau.
- Vorbiţi vă rog, vă ascult!
La capătul celălalt au pus receptorul. Maia spuse: "Ia nebuni!"
N-a mai ieşit din libing toată ziua. S-a uitat la TV, s-a jucat cu Cârnăcior, a citit nişte ziare. La 9 seara iar a sunat telefonul. De data asta, Maia s-a uitat lung la aparat. A luat lent receptorul şi a spus încet şi răspicat:
- Alo.
Tăcere apoi foşnet. I s-a năzărit un oftat.
- Cine eşti?
Tăcere. Cu glas coborât întrebă:
- Eşti amanta lui Andrei? Nu credea, îl ştiam fidel, dar dacă suni atâta, poate eşti vreo amantă de-a lui. Aşa-i? Suni să mă scoţi din minţi, spurcăciuneo, descreierato?! Nu mai suna, ai înţeles?!! Uită numărul ăsta, neghioabo!
- Cu cine vorbeşti, Maiou? - Andrei intră în living.
- Sunase telefonul, n-ai auzit? De vreo două zile tot sună cineva şi tace.
- Mă uitam la TV la bucătărie şi n-am auzit. Poate se joacă nişte copii. Nu băga de seamă.
duminică la 8.30 Maia deja era lângă telefon. Aştepta sunetul. Şi a sunat. A ridicat şi a tăcut. La celălat capăt s-a auzit un scârţîit.
- Nu fă asta, mă sperii.
Linişte.
- Dacă mai suni încă odată jur, jur că o să te găsesc.
La ora 12 telefonul sună iar. 
- TACI!!! Taci odată!!! Închide-te!!!
- Maia, ce faci?! - Andrei ieşi din baie confuz. Maia!!!
Dar Maia deja alerga spre telefon cu foarfeca în mână. Dintr-o mişcare ea tăie firul şi aruncă telefonul cât colo.
- Acum eşti mort şi o să taci ca mortul!
- Maia... - Andrei rămase împietrit, dar ea nu-l vedea.
Cârnăcior, motanul ei alb se apropie şi mirosi telefonul sau, mai exact, ceea ce rămăsese din el. Cu ochii lui ca portocalele se uită atent, foarte conştient la Maia.
- Acum va trebui să cumperi unul nou, îi spuse motanul.

Acasă sună telefonul. Andrei îl luă cu grijă - era nou-nouţ.
- Slavă Domnului că am răzbătut într-un sfârşit! Andrieş, eu sunt mama Maiei, sunt acum în munţi şi aici conexiunea e foarte rea. Am plecat fără s o preîntâmpin şi am sunat mai devreme de vreo zece ori. Maia e acasă?
Andrei privi pe fereastră:
- Maia e la psihiatrie, - şi puse receptorul.

sâmbătă, noiembrie 19, 2011

duminică, noiembrie 13, 2011

Când 13 oameni cântă un marş funerar

6 au reacţionat

Erau grupa cea mai tare din toată facultatea. Erau anul 4, ultimul an de licenţă la muzică la Academie. Mircea, un sărit de pe fix fără pereche, făcea vioară, alţi doişpe nebuni – ori pian, ori contrabas, ori acordeon, percuţie sau chitară. Toţi se credeau boemi şi adorabili şi că numaidecât vor ajunge cândva celebri. Erau o gaşcă mişto, toţi treisprezece ticăloşi şi beţivi.
Şi dacă tot vă spuneam că erau ultimul an la facultate, trebuiau să facă ei ceva să îi ţină minte toţi ceilalţi.
- Auzi, ăi Gramofon? – îi spuse Mircea lui Petru Grama într-o dimineaţă stând la fumoar din contul solfegiului, - Ce spui dacă îi strângem pe ai noştri şi facem o poantă?
- Ce poantă, măi debilule?! Să nea dea un şut în fund în ultimul an?
- Taci şi ascultă. Ne strângem şi ne ducem noaptea în Academie, prindem baba de la poartă, o încuiem undeva şi facem o beţie turbată. A?
Grama tăcea şi înghiţea fumul, dar pe faţa lui cu pete roşii apăru acea expresie pe care o aştepta Mircea. I s-a aprins becul. Se auzea cu ticăie rotiţele zimţate din creierul lui.
- Băi... – a spus el visător, dar aproape hotărât. Vorbim cu ai noştri şi votăm. Principalu’ să nu ne pârască Irina.
Irina era tocilara, şefa şi turnătoarea la un lo. Era tot timpul cea care se dădea cu fundul înapoi când treaba era gata.
După lecţii au rămas toţi treisprezece. Oare ştiau ei atunci că cifra asta n-o să le aducă nimic bun?
Mircea a luat un scaun, a trecut în faţă şi s-a aşezat invers spetezei punându-şi pe ea coatele. Cu aere de orator a început a îndruga:
- Eu am un plan pentru noi, fraţilor! – vreo două (Alina şi Sofia) pufniră, dar Mircea a continuat liniştit ca un hipopotam. – Eu zic să ne ducem toată lumea să bem într-o noapte la Academie.
- Da’ baborniţa?! Pe ea unde o vîri? – întrebă Mihai. – Ştii că dacă ne prinde că facem „cenaclu” o păţim rău.
Cenaclu numeu ei beţiile lor, iar baba Nina într-adevăr era tare sălbatică, săraca.
- M-am gândit ce facem cu baba. O luăm, o ducem în sala de concert şi-i interpretăm marşul funerar al lui Chopin.
Toţi au început a râde şi numai Irina stătea cu faţa ca de plastic.
- Nu.
- Ce „nu”?
- Nu facem poanta asta. E riscant, e stupid şi e infantil.
- Bla, bla, bla. Votăm, băieţi. Cine-i pentru?
Şi spre marea satisfacţie a aventurierului Mircea, mâinile au început să se ridice una după alta. Irina rămăsese singură în opoziţie.
- Bine, doar n-o să vă las să ruinaţi clădirea. Mergem toţi.

În seara X se întâlneau la Nr.1. Puseseră banii la grămadă şi cumpăraseră vreo zece litri de bere şi încă vreo trei de vodcă. Erau gălăgioşi şi abia aşteptau poanta cu baba Nina. Era aproape de zece seara când ajunseseră la blocul central.
- Iacată-i-s, beţivanii. Oare eu nu văd şi nu aud cum sună sticlele în traista ceea a voastră?!
- Tanti Nina, noi suntem ultimul an, vrem să sărbătorim şi să ne luăm rămas-bun de la Academie şi vrem să-ţi cântăm şi matale ceva ca să ne dai voie să stăm şi noi o oră-două.
- Ian să vă văd, - spuse baba sceptic, dar avea o faţă intrigată.
Am urcat sările la etajul trei şi baba ne-a deschis cu aurateţe sala roz cu pian. Grama s-a aşezat la instrument şi începu cu mare zel marşul funerar. S-a alăturat Mircea şi Sofia cu viorile, Dumitru la percuţie, iar Mihai la trompetă. Le reuşea chiar mai bine decât la examen în anul doi. Ceilalţi nesănătoşi îngânau cu vocea. Baba se făcu albă şi în două minute, chiar la cea mai tragică parte, se dumeri, înşfăcă bustul micuţ al lui Musicescu şi-l aruncă în corul improvizat, iar mătura din colţ – în Grama.
- Porcilor, să vă bateţi joc de babă, nesimţiţilor!!!
Cu hohote de râs, ei au început să alerge spre ieşire. Mihai dădea din mâini şi zbiera:
- Combustibilu’, paţani! Băutura! I-o laşi babei?!
Cu sacoşele în spatele şi împiedicându-se unii de alţii, ieşiseră buzna afară. Irina, zăpuşită, spuse:
- Ei, Mircea, bine ai chefuit, a?
- Taci fa, - spuse Grama. – Eu ştiu unde să ne ducem.
Mai bine Grama nu spunea asta.
- Este o casă mai la vale. Oleacă avariată, dar e frumos acolo. Poliţie nu-i, sărim gardul şi-i gata treaba. Am vrut avemturi, nu?
Şi atunci Irina a spus un lucru neobişnuit.
- Da’ chiar hai. – Şi lucrul ăsta era atât de neobişnuit, încât toţi i-au urmat decizia cuminţi.
Ajunşi nas în nas cu gardul, Grama găsi o gaură, strecură gospodăreşte în ea băutura şi ei, unul câte unul, au sărit gardul. Casa arăta minunat chiar şi ruinată. S-au înghesuit înăuntru prin baricada de scânduri şi şi-au făcut loc pe podea. Era primăvara târziu, destul de cald, vodca i-a mai încălzit şi în scurt timp toţi deja zbierau, râdeau, spuneau bancuri, Mihai se săruta cu Alina şi chiar Irina  îi dădea bine la pahar. Nu se ştie precis cum s-a întâmplat, dar într-un moment Mihai a întrecut măsura cu Alina care era puţin mai trează ca dânsul şi de aia l-a împins pe fraier în peretele puţin şubred. N-au atras atenţia deodată la norişorul de praf alb care ieşise din perete. Şi numai când fetele au început să ţipe, toţi au înţeles ce se întâmpla. Peretele ăla ţinea cât de cât etajul doi. Imediat începu să cadă tencuiala, nişte blocuri de piatră şi camera se umplu toată de praf alb. Tocmai atunci căzu o parte din pod.
Mircea stă în spital acum. Mihai, Dumitru, Alina şi Sofia au câte o mână sau un picior în ghips, dar bine că limba nu le e în ghips de fac o gălăgie pe tot etajul. Ceilalţi sunt şi ei internaţi cu fraturi mici sau leziuni. Baba Nina a venit la ei cu colţunaşi şi se tot căia că e vina ei, că dacă îi lăsa să bea în Academie, nu ajungea nici unul la spital. Oricum, ei nu-şi prea băteau capul şi chiar şi Mircea, vioristul cu degetele fracturate se gândea deja să se reprofileze în toboşar, dar ce gândea adesea: „Totuşi poate era mai bine să fi cântat Debussy în loc de Chopin?”

duminică, octombrie 23, 2011

Gânduri

3 au reacţionat
Iubesc.
M-am trezit de la 6 mesaje cu decalaraţii de dragoste. Respir aerul rece, amar, de toamnă. Incredibil cum nu seamănă toamnele între ele.
Mi-e dor de ai mei. Parcă sunt undeva departe, prinsă în rutina unor zile mărunte, lipsite de sens. Vreau să-mi văd fetele, să le îmbrăţişez strâns, să merg cu ele pe acoperişul veceului de la Valea morilor şi să privim înspre lacul reapărut cu câte o bere în labă şi cu pâine cu maioneză. Se poate, pentru că e din nou frig.
L-am citit cap-coadă pe Orwell, m-am gândit la Soviet Russia şi la Germania nazistă. Am impresia că Marele Frate mă priveşte şi pe mine neîntrerupt. Sunt sub microscop, tot timpul fiind nevoită să dau din coate pentru a rămâne la suprafaţă.
By the way, nu cred să mai abordez tema feminismului vreodată, e prea obositor, cineva oricum nu te înţelege corect şi tot sentimentul tău până la urmă capătă doar reacţia "sucks".
Facem la cor o chestie nouă. O creaţie spaniolă de tip habanera, dar care puţin seamănă cu tango. E minunată. Şi încă una "Mizerere".
Săptămâna viitoare am 8 seminare şi cred că n-o să iau note prea bune. Am predat o recenzie şi pentru precedenta încă nu am primit bani. Am vândut ursul dăruit de Vlad :))))) Şi când mă gândesc că fix un an în urmă postările mele erau pline de dânsu'...
Voi nu aţi observat niciodată că puloverele din magazinele noaste dacă au mâneci, n-au "gât" şi invers. Bred.
Un cântec bun la starea mea.

luni, octombrie 17, 2011

O femeie frumoasă e neapărat proastă?

5 au reacţionat
După orele de la facultate aveam preconizată întâlnirea cu Aurelia referitor la Gala de joi, trebuia să discutăm poezia aia şi să improvizăm ceva pentru a fi ok joi. Pe lângă Academie, după ce l-am sunat pe Dima şi am aflat că nu ne mai vedem azi nici într-un mod posibil, am dat cu ochii de Dumitru Crudu cu încă un domn X căruia, chiar dacă aş fi vrut să-i dezvălui numele, nu mai ţin minte cum îl chema. Am făcut un schimb de replici, Dudu m-a prezentat, ăla mi-a pupat mâna, mi-a spus de vreo 3 ori cât sunt de frumoasă şi apoi Dudu i-a spus că fragmentul de proză de-a mea a apărut  în "Timpul". Domnul s-a înviorat, cică "Interesant, proză poliţistă..." şi mă întreabă: "Domnişoară, ce ţi-e interesant să scrii cel mai mult". Pe dracu', să fi fost voia mea, aş fi scris despre orice m-ar interesa pe lumea asta, de la politică, învestigaţie, societate, spectacole mişto, medicină, mediu înconjurător, oameni. Sunt grămezi de subiecte. I-am spus pe şleau că mi-i interesantă investigaţia jurnalistică. Aş vrea să mă bag într-un caz straniu, ceţos, încâlcit şi să prezint materialul mulţimii care nici nu se aşteaptă. El cică "Ei, prostii...". Dudu a vrut să anihileze situaţia, a dat să mă întrebe dacă vin astăzi la cenaclu şi i-am spus că nu pot, sunt înrolată la Aurelia. Domnul X mă sfredeleşte cu privirea. "Domnişoară, nu mi-ai răspuns la întrebare". Zău, ce puteam să-i spun mai mult decât atât? Mă interesează totul. Atunci el îmi afişează fraza: "Eşti prea frumoasă ca să poţi răspunde". Parcă mi-a dat o palmă. L-am întrebat: "Dumneata consideri frumuseţea o barieră pentru intelect?". A început să bolmojească ceva de genu' că nu a avut asta în vedere, iar Dudu i-a spus repede: "Oricum n-o să-ţi spună nimic astăzi, ce-ar fi să discutaţi în altă zi cumva?". La care domnul, cu aer de înţelept budist îmi spune "Fetiţo, trebuie să ştii ce vreai să spui lumii". La dracu'. Era oare cândva la modă metoda asta de a spune complimente, sau cum să înţeleg? Sincer, am crezut că au trecut demult vremurile unde femeile nu aveau drepturi şi erau un simplu decor, iar bărbaţii mişcau lumea la deal. E o chestie depăşită. Sunt femei ilustre, într-adevăr minunate profesioniste în treaba lor, iar vorba "merge un om cu o femeie" e o stupiditate.Sau pe vremea lui femeile deştepte erau neapărat nişte matroane cu mustăţi, ochelari imenşi şi 50 de kilograme în plus? Societatea noastră, care se laudă la orice pas că e tolerantă, democratică, încă califică femeile frumoase drept nişte păpuşe cu un singur neuron. Mă întorc iarăşi cu gândul la lecţia lui Ciocoi despre feminism. Gata, femeia tăcută de la bucătărie care şterge nasul la 10 copii a rămas în istorie. Un om deştept nu m-ar fi judecat pe mine în 2 minute de dialog sec pe o stradă părăsită. M-a etichetat proastă, l-am făcut retardat. Femeia rămâne femeie, sensibilă, frumoasă, gingaşă, alocuri romantică, drăgălaşă, dar asta nu înseamnă că toată existenţa ei se limitează doar aici. Nu vreau să dau exemple de femei curajoase şi deştepte (şi frumoase, evident!) care au ajuns departe şi nu vreau să mă justific prin nimic, pentru că dacă eu sunt prea "frumoasă pentru a răspunde", el e prea limitat pentru a-şi da seama cum m-a insultat.
Un alt lucru care m-a deranjat extrem de mult a fost troleibuzul 22 în care am urcat imediat după ce am aflat că Aurelia nu poate să mă primească. Veneam acasă, iar troleul venea tocmai de la universitatea de medicină. Troleul era plin cu arabi. Era ticsit de lume şi, mare mirare, toate locurile de pe scaune erau ocupate de băieţii arabi. Chestie oribilă, pentru că stăteau femei în vârstă, şi în general foarte multe femei, care cu genţi, care pe tocuri (inclusiv eu) şi toate erau în picioare. Nu vreau să fac rasism aici, deşi eu afirm absolut deschis că nu-mi plac nici ţiganii şi nici arabii (nu-mi pasă de reacţia voastră, ştiu că toţi suntem oameni, dar şi eu am slăbiciunea mea), dar sunt BĂRBAŢI care, pe dracu, ar fi putut oferi locul măcar unor băbuţe, dacă nu mie. Din contra, ei se mulţumeau extrem de mult să-mi facă ochi dulci şi să zâmbească alde "Devuşca, ce eşti de frumoasă" strând pe scaun, iar eu în picioare. În fine, articolul meu rage în gura mare că eu sunt femeie, mie îmi place să fiu femeie, dar eu cer să fiu respectată, dar în loc de asta, societatea noastră încă mai califică femeia drept decor fără creieri. Nu-mi trebuie aici comentarii ale unor retarzi care spun ceva de genu "femeia să-şi cunoască locul şi să tacă din gură, că bărbatu' îi cel principal", pentru că dacă cineva crede astfel, să se cupleze atunci cu alt mojic ca şi el ori cu propria mână dreaptă sau stângă la preferinţă. Eu nu m-am arătat niciodată o feministă înrăită, eu respect bărbatul, dar anume Bărbatul cu literă mare, nu un mucos care afirmă că femeile sunt nişte găini. Domnul X ar fi trebuit, la ai lui aproximativ 60 de ani probabil, să se gândească de 2 ori knd vorbeşte cu o domnişoară, iar arabii să înveţe buna purtare.

vineri, octombrie 14, 2011

Jurnal. Vineri

0 au reacţionat
Azi m-am trezi la 6.30 cu deşteptătorul. E hramul oraşului şi ce satisfacţie am simţit eu că pot să mă întorc pe cealaltă parte, să-mi pun plapuma în cap şi să dorm mai departe. În ultimul timp nu prea am avut parte de aşa lucruri faine. Mă trezesc definitiv la 8. Trebuie la 10.30 să fiu la Dima. Nu l-am văzut de duminică. Acuma ne vedem o dată pe săptămână, în el mai bun caz. Mama lui nu-i acasă. Bine. Îmi spăl floacele, mănânc piureu de cartofi şi beau ceai. Negru. Cu lămâie. Afară e soare, dar simt că va fi o vreme naşpa până diseară. Mama spune că s-au anunţat la PROtv 2 grade azi. N-o cred. Pe la 9 îmi pun nişte haine pe mine şi caut în dulap fusta lungă de toamnă. La liceu mă porecleau "monaşcă" când apăream în ea. e şifonată. Mă duc să o calc. Îmi place să calc; când calc hainele mă gândesc la viaţă. De data asta nu prea ama vut timp să mă gândesc. Mă îmbrac, mă vopsesc, îmi pun pălăria nouă. Am cumpărat-o din banii care i-a trimis tata ultima dată. E faină, ca la mafioţi. Aşa şi îmi vine să scot un revolver imaginar şi să mă simt ca în "The Godfather". Nu sunt sigură că merg troleibuzele. Când ies, se holbează unii la mine. eu mă simt mafiotă, mă simt frumoasă. Când mă simt frumoasă, ar fi trebuit să mă evite lumea. Devin arogantă. Îngheţ în staţie vreo 5 minute. Vine 9, mă urc. Mereu am muzică la căşti cu mine. Acum cântă "Înger sedat" de Travka. Cântecul ăsta cică îi aminteşte lui Dima de mine. Cobor lângă Gaudeamus. Merg la vale spre casa lui Dima. Intru în magazin şi cumpăr nişte croisant-uri cu lapte condensat, pentru că cu ciocolată nu sunt niciodată. Vânzătoarea îşi prinde floacele, i-s ocupate mâinile şi n-are când să-mi dea marfa. Mă enervez. Bolboroseşte ceva. Urăsc vânzătoarele de pe la noi. Nu zâmbesc niciodată. Poate au carii la dinţii din faţă şi le e frică să caşte gura.  Scârbos. Ies. Se văd tufarii cu flori violete de la gardul casei lui Dima. În sun, dar el e în baie. Cică: "Sunt în ştergar, aşteaptă-mă 2 minute, te rog". Zic "Bine, bine" şi mă apropii de poartă. Din ogradă sare la mine căţelul lor Ursuleţ. Ciudat câine, tot timpul când mă vede numaidecât mă miroase pe sub fustă. La dracu, zoofilie inversă. Dar e drăgălaş şi râd. Iese bunica lui Dima la lătratul câinelui. Are părul ca puful de păpădie. Drăguţă bătrânică. Îmi deschide uşa, eu intru în casă şi încalţ ciupicii lui Dima de mărimea 46 pe care scrie Eva. Râd. Intru în camera lui. Dima se îmbracă şi  mă salută de undeva de sub pulover. Aterizez pe pat şi-i bag în mână croisant-urile. Mă îmbrăţişează. Miroase a săpun şi spumă de ras. Face cafea la ibric şi pune Tom Waits. Eu cotrobăiesc şi scot beţe aromate cu miros de canabis. Aprins şi în curând mi se îmbibă părul de porcăria asta. Negreşit îmi aduc aminte cum înainte ca să plece la Constanţa tot stăteam la el pe podea, ascultam muzica indienilor nord-americani şi  inhalam porcăria cu miros de canabis. Mi-e dor de el... se întoarce din bucătărie şi îmi toarnă coniac în cafea.. Eu mă uit la el şi râd. Îi flocoşesc părul. Tom Waits se schimbă cu Devil Doll. Muzica ei seamănă cu un ix de streaptease, anii '40, jazz şi rock'n'roll. Mi-a furat muzica! Apuc o carte de pe masa lui. E Andersen, poveşti. Am una fix aşa şi tot stă la mine pe masă. Parcă-i copil mare. Mă pupă. Miroase a cafea şi a spumă de ras. Miroase a el, a cel mai apropiat om. E frig. Scoate o pătură albastră şi o trnteşte peste mine. Vorbim despre muzică şi criza de timp. Îmi spune: "Te văd o dată pe săptămână de parcă suntem însuraţi de 20 de ani". De câte ori i-am spus că numai bărbaţii se însoară, femeile se mărită, iar ei între ei sunt căsătoriţi, oricum spune aşa şi nu-l pot obişnui. Stau îngândurată. E adevărat.
-De ce eşti tristă?
Tac.
-Phelly, de ce taci?!
Începe să mă gâdile ca un nebun. Îi dau cu piciorul în coaste râzând. Pe la 12 scoate din sertar nişte tutun cu gust de ciocolată. Mor de curiozitate să văd cum e. Tot las şi las fumatul şi nu-l mai las. Ba mi-e milă de Carolina că fumează singură, ba curiozitatea. Curiozitatea şi vorbăraia mea mă vor omorî cândva, la sigur. Ne ducem în atelier. N-am mai fost acolo niciodată. E frig. Dima aprinde focul în şemineu şi eu rămân parcă trăsnită. Mă aşez în faţa focului şi-i spun:
-Simt parcă am 5 ani, sunt la bunica, iar nanu' Andrei face focul. Parcă-s copil....
El spune: "Da? Poate." şi amuţeşte. Nu înţelege, dar nu-i mai spun nimic. Eu rămân în faţa focului şi tot mai arunc vreascuri. Îmi pare că dacă o să se stingă focul, se va pierde magia. Ridic din teancul de maculatură o revistă veche. Pe ea scrie "Ogoneok". O boţesc şi o arunc în foc. "Ogoniokul" şi-a justificat denumirea. Dima îmi întinde ceva. Am şi uitat: e tutunul cu miros de ciocolată. Iau, dar deja nu mai vreau. Focul mă interesează mai mult, îmi trezeşte senzaţii demult adormite, calde. Nu vreau să pierd nici o clipă. În momentul acela, totul pentru mine e sacru. Fumez. Dima bagă în foc nişte lemne. Nu-i e frică, bagă mâna direct în vatră. Eu m-aş teme.
-Ce-i de bine aici la tine, zic.
El spune scurt "Îhî" şi iar nu înţelege. Ei lasă. Ce folos ar fi dacă m-ar înţelege şi ar fi şi el la fel de rupt de realitate? Am fi ca doi calici. El e real, el fumează repede, aruncă restul ţigării în foc şi-mi aduce poamă şi nuci să duc acasă. Ţigara mea încă mai fumegă; dacă am tras din ea de vreo 4 ori. I-o dau lui, e prea puternică pentru mine. E unu' şi juma', el mă petrece la staţie. Mă uit la el cu căldură, dar el se uită în direcţia din care vine troleul. Îi spun "Eşti frumos". El râde şi mă pupă în creştet. Vine 20. Mă urc. El îmi dă din mână de afară. Plec şi troleul mă evacuează de unde mi-era bine. Am la 6 Nekrotitanium. Mă uit pe fereastră. Se-adună ploaia.
Am ajuns acasă şi peste 10 minute începe să picure. Mă simt Vanga. Mă aşez la calculator şi nu ştiu ce fac vreo 20 de minute. Câteodată mă gândesc că din cauza internetului, facebook-ului şi altor porcării, tone de cărţi rămân necitite, timpul se duce, air tu rămâi ca prostu'. Sunt flămândă. Omor o strachină de zeamă şi apoi mămăligă cu tocană. Parcă-s un mic dinozaur când mănânc. N-o să mai ai niciodată cele 50 de kile ca acum 3 ani. Ei lasă, bag piciorul. La 5 ies din casă şi mă îndrept spre Foosbook. La naiba, ce rahat e în centru. Mă simt ca într-o maşină de tocat carne. Copiii merg cu baloane, iar mamele şi taţii merg cu expresia "Când totul o să se termine" pe faţă. Gopnicii mănâncă şaorga şi hotdoage. Da, anume hotdoage. Tristă privelişte. Pe jos e glod. Mă urc frumuşel pe Alecsandri. E goală strada. Cotesc pe Eminescu şi imediat îmi pare rău. Idiotul ăla trăieşte aici. Trec repede pe lângă poarta de culoarea rahatului ca nu cumva să se deschidă, deşi e puţin probabil. Am amintiri urâte de tiranie. Mâna din buzunar se face automat pumn. Regret.
Caut flori. O tanti vinde 3 trandafiri la 25 de lei. Nebună femeie. Am venit mai devreme şi mă învîrtesc ca o curcă oarbă. Îmi iau o cafea de lângă biblioteca naţională. Beau, stau liniştită. Se-aude:
-Felicia! Heyy!
E Caro. Fumează. O să.şi scuipe plămânii degrabă. Ia o gură de cafea. De când mă ştiu cu ea? Vreun an, mai puţin? Îi zâmbesc. Îmi place de ea cu toate că o ştiu puţin. Are ceva ce n-am eu şi totuşi seamănă cu mine. Am impresia că nu m-am putea certa cu ea. E bine.
-Vreau să văd cum citeşte Moni, îmi spune. Eu protestez.
-Lasă că de la 5 minute fără tine Moni n-o să moară, îi zic.
Mă lasă. Mai stau 10 minute şi mă duc la "Nekro". Sala e faină, toţi se cunosc între ei şi-l cunosc pe Pleşca, toţi sunt ca acasă. Eu mă simt prostesc, nu ştiu pe nimeni şi sunt singură. Mă deranjează asta mai mult decât pare. Devin invizibilă, sunt numai văz şi auz. Pleşca îmi face din ochi, eu mă uit la el ca oaia şi-i bag un zâmbet recunoscător. E 18.10, nu sunt punctuali. Eu sunt.
Sună telefonul. E dima şi-mi spune "Am vrut să ştii că mi-e dor". L-a ajuns din urmă magia din atelier, dar acum eu sunt cu mintea în altă parte. Îi spun "Şi mie", dar mă simt oarecum resemnată că el nu m-a simţit atunci.
Rând cu poftă la spectacol. Parastasu' mătii ce bun a mai fost, să-i spun în maniera celor de la "Nekro". La urmă toţi îl îmbrăţişau pe Pleşca. Eu ies neobservată, nu mă simt în largul meu. Sun în lift cu Voloc. O sun pe Caro, ea e cu Dumitru. Îi întâlnesc şi Dudu spune că-s în Timpul. Mă simt extraordinar, dar sun oarecum distanţată. stau timidă într-un colţ şi le strig într-un târziu "Pa la toată lumea!", dar nu mă aude nimeni. Merg pe jos acasă, e frig şi ţin "Timpul" subsioar, iar la poarta unei biserici stă o pisică neagră. Totuşi nu e chiar aşa de rău dacă ea nu-mi taie calea.

luni, octombrie 03, 2011

Marţi - ziua X

6 au reacţionat
Am fost ieri la cenaclul lui Crudu şi iată ce a ieşit din asta :))
Cică îmi bagă textul la antologie. Primul text scris la Crudu şi deodată în antologie. I'm făimăs :D

M-am trezit pe la opt. Mama m-a anunţat franc că e marţi şi că am întârziat la prima pereche. Ce fain. I-am spus că mi-e foame şi ea mi-a reproşat că trebuie să dau din coate ca să iau bursă şi atunci voi merita dejunul. Merci, mamă, eşti adorabilă. Am pus pe mine nişte zdrenţe pe care le-am luat cu 10 lei de la second-hand, am ieşit afară şi am tras un fum pe nemâncate. Întârziam la ora lui Chefir. Aşa-i spuneam noi profului de filozofie pe care, ca atare, îl chema Ion Lapteacru. Era sărit de pe fix şi nu-l înghiţeam după ce m-a picat anul trecut. Tot timpul îmi spunea: „Eşti o muiere, Ciorescu, nu poţi riposta” când mă punea să dezbat vreo teorie de-a lui.
 În fine, vânam microbusul 188 pe Cantemir. După ce-l prinsesem într-un final, am mai stat într-un ambuteiaj împuţit cam vreo 30 de minute. Când am ajuns la universitate, mi-am dat seama că cu Chefir avem 2 perechi în ziua aia. Am bătut şovăitor.
- Ai poposit şi tu, Ciorescu. Mulţumim domniei voastre că ne-aţi onorat.
 Fundul meu a aterizat alături de cel al lui Mărgineanu. Era om de treabă. Chefir tocmai îndruga ceva despre tradiţionala lui „a fi sau a nu fi...”, când eu i-am şoptit lui Saşa Mărgineanu că tare-ar mai fi mişto să nu mai fie Chefir pe lume. Saşa a râs: „Vrei prea multe, frate! Nică nu-i degeaba pe lumea asta.” Chefir ne-am măsurat cu privirea şi s-a aplecat deasupra catalogului să ne pună 2, precis. Bău un pic de apă din paharul de pe masă. Când a luat pixul în mână, se făcut alb şi se clătină. Vreo doi oameni săriseră să-l ţină să nu cadă. Tot atunci începu să-i curgă spumă din gură, se făcut tot verde, se apucă de stomac şi căzu. Şefa a ieşit să-l aducă pe medic. Baba Nina, sora medicală, a venit în 2 minute, îi pipăi pulsul şi se întoarse la noi terifiată cu nişte ochi cât farfuriile.
- Domnul Lapteacru e mort!
Uitasem să vă spun că eu rămăsesem pe scaun aşa cum stăteam până la incident, parcă m-a încleiat cineva. M-am dumerit după ghiontul lui Saşa.
- Băi Mişa, auzi?! Tu auzi, blea?! Chefir chiar o murit, băi! Tu ştiai! Băi, dacă tu ai făcut ceva aici, eu nu te ştiu.
Eu mă uitam ba la Chefir, ba la Saşa şi nu înţelegeam nici o brânză. În 5 minute, din Mihai Ciorescu eu am devenit baba Vanga şi criminal-telepat în acelaşi timp. Asta chiar era o porcărie mai mare decât creierul meu era în stare să o accepte..
 Auditoriul l-au închis, l-au încleiat jur-împrejur cu panglică galbenă lipicioasă şi l-au dus pe chefir la autopsie. Eu m-am dus până la barul de peste drum şi am luat un cinzeac. Mă căcam pe mine de frică şi-mi tot spuneam că eu sunt de vină, după care am început să gândesc logic şi am ajuns la concluzia că dacă Vanga nu s-a reincarnat în minem atunci eu precis nu am nici o atribuţie la moartea lui Chefir. Din fericire, Saşa Mărgineanu a tăcut din gură şi n-a spus nimic nimănui.

 Era marţi, 16 aprilie, ora 9.18.

  Mă temeam să vin a doua zi la facultate. Dă-lă dracului. Dar m-a dus, pentru că mi-era frică să n-o omor pe mama u puterea gândului. M-am dus. Aveam istoria cu unu’ Plop. Era de treabă. Nu mi-era frică să merg la el la ore, ştiam că subconştiinţa mea îl respectă şi n-o să-l omor. OK, OK, aveam paranoie deja, dar ştiţi um e când mori de frică.
 Plop scria ceva în catalog şi mânca un fel de şaorma din cine ştie ce mâţă din Coreea. M-am aşezat în primul rând ca să nu mai trezesc bănuieli nimănui. Mă salută şi tuşi de vreo două ori. Cică nu se simte prea bine. Mă făcusem rece brusc, parcă am înghiţit un cub de gheaţă. A mai luat ceva guri din şaorma lui şi dintr-o clipă, scenariul „Chefir” s-a repetat. Tuşea, se îneca cu spumă, se ţinea de burtă şi s-a asfixiat. Catalogul era lipicioas iar Plop stătea jos cu ochii deschişi, vânăt şi cu o bucată de şaormă pe sacou.
 Totul se ţinea în secret, lecţiile s-au suspendat pe 3 zile, profii făceau panică. Eu făceam investigaţie acasă. Erau bărbaţi şi erau ambii profi. Chefir bău ceva din pahar înainte de a se îneca, iar Plop mânca şaormă. Erau otrăviţi!
 Veneam la facultate ca un geniu nou-identificat. Voiam să merg la poliţie să le spun de presupunerea mea, când tocmai mă zărise la intrarea în bloc Marta Covrig, o fată tocilară care acuma ţinea în mână cartea unui anume Palahniuc. Mi-a spus în grabă că în torent s-au strecurat rezultatele autopsiei: cei doi erau otrăviţi cu insecticide! Poliţia veni pentru control chiar în ziua aia şi găsise un pachet de insecticide la gunoiul din spatele universităţii. În doză zile a fost arestată Zinaida, femeia de servicuu, care făcea curăţenie la etajul trei din blocul celor de la medicină.
 Judecata se anunţase pe 2 mai. Eu şi cu Saşa Mărgineanu, din nou prieteni, ne-am apucat să ne ducem şi noi. Din mărturia Zinaidei Brânză am aflat următoarele:
   - Eu sunt femeie săracă, o capică la casă nu strică niciodată şi eu eram deacord să prestez servicii sexuale contra plată domnului Ion Lapteacru. În ziua de 13 aprilie, sâmbătă, noi eram în auditoriul 241, când Liviu Plop ne-a prins la faţa locului. Atunci Ion a spus că dacă Plop a aflat, va afla şi administraţia. Astfel noi am pus la cale omorul lui, aşa încât să nu afle nici soţia lui Lapteacru, nici administraţia. Da’ eu nu-s proastă, eu tot nu vroiam probleme acasă, mai ales că barbatul meu îi om serios la noi în sat şi furios la ale lui. Şi pe lângă Plop, eu am decis să-l omor şi pe Lapteacru. Am auzit de la televizor că chimicatele astea contra taracanilor sunt foarte otrăvitoare şi pentru om, aşa că le-am folosit pe ele şi încă oleacă de otravă de şoareci. Le-am pus puţin în apă şi mâncare. Tot ce a urmat ştiţi deja.
  Era marţi, 2 mai, ziua în care Zinaida Brânză a primit 35 de ani de detenţie.
  Eu mă tem de zilele de marţi.

marți, septembrie 20, 2011

Rece

1 au reacţionat
Respir uşor. Nu e gaz, e aer. Sunt în siguranţă.
A trecut atâta timp de atunci, de ce toţi îmi aduc aminte, de parcă asta mai contează, de parcă asta mai doare sau mai interesează? E loc gol, e câmpie plană acolo unde au fost focuri de artificii, castele, havuzuri, planuri, poduri... A rămas un loc numai bun de construit altceva, că păcat de pământ. Şi eu construiesc, dar sunt încă din ăia care toarnă nisip în ciment şi "stroica" mea se opreşte, începe să se risipească şi mă tot uit la pământul ăla gol. Gata, e punct, sunt alte havuzuri, poduri şi planuri pe locul nou. Go fucking away.
M-au ruşinat cică. Nu mai scrii, nu mai publici, eşti de căcat. Da, sunt de căcat, dar mirosul meu vă deranjează. Uneori nu e aşa de rău să fii căcat, pen' că lumea se teme să calce în tine :D
Tot ce ştiu eu acum e doar casă-usm, casă-usm, casă-usm. Apoi va fi casă-usm-cor, casă-usm-cenaclu şi once in a 2 weeks for an fucking hour - time for personal life. Ziua de ieri e ca ziua de azi şi ca cea de mâine.
Mă gândesc bine la afirmaţia aia unde spune că tre să fii vorbăreţ ca dracu' şi să dai din coate şi o să ţi se deschidă toate uşile. Şi la urmă i s-a deschis unei tăcute care a ştiut să aştepte, nu mie care alergam de colo colo şi nu mă opream nicăieri pentru mult timp. Şi apoi de miri de ce legile astea nu merg.
Uneori mă gândesc cum draq ajung să fie nişte scriitor ditamai clasici, studiaţi la şcoli, facultăţi, pe când scriu nişte plictisuri insuportabile. De ce Wilde nu se studiază, iar Proust - da. Săriţi fani ai lui Prous, eu urăsc cum scrie el şi mie mi-i până-n coaie de fier de ce spune aia de literatură. Şi de ce, mă-ta, toţi de generaţia mai mare ne socot nişte imbecili. Azi o profă la facultate cică: "Sunt sigură că nu aţi citit nimeni "Idiotul" de Dostoievski". Ei bine, eu nu l-am citit, ruşine, nu ruşine, doesn't matter. Contează că au citit oameni, şi ea ne face pe noi o turmă de retarded seals. " voi idee nu aveţi că s-a scumpit gazul". Femeie, suntem viitori jurnalişti şi tu ne demotivezi de pe acuma.
Cică facem cu men degrabă un fotoset stil Nachtmahr girls. Good end of week.
Sunt obosită şi rea.

joi, septembrie 01, 2011

Cerere

0 au reacţionat
Dragă fuckultate, 
sper ca pe viitor să ne înţelegem mai bine, să ai cărţile care le ceri în biblioteci, să-mi dai voie să-mi păstrez prietenii, să nu-mi crăpi timpul liber la infinit, să nu-mi schimonoseşti personalitatea, iar pentru asta eu promit să fiu fată bună şi să-ţi plătesc 6 mii pe an. Cause I want to have a great future with your help.

PS: să nu mă laşi să mă întâlnesc în ograda ta cu toate lepădăturile pe care le detest şi adaugă doamne mai multe fete inteligente în pereţii tăi. promit să-ţi fac o reclamă bună când o să cresc mare.

Iar acum Phelly ar vrea un minut de linişte şi o cană cu ceai.
Scumpule, îmi e dor de tine. Lasă naibii Constanţa aia şi vino la mine, promit să-ţi coc nişte prăjituri.

 

miercuri, august 17, 2011

Despre cărţi, fumat şi dorinţe

3 au reacţionat
Am citit la o fată pe blog despre anonimele motive ale fumătorilor. Am stat să mă gândesc puţin de ce fumez (asta chiar şi dacă în toată viaţa am fumat vreo 4 pachete) şi nu am găsit un răspuns mai mult sau mai puţin concret. Abstracţia mea s-a limitat doar la "pentru că aşa obişnuiesc şi pentru că îmi place".
Ieri mama a plecat pentru nişte chestiuni de familie la ţară, eu am rămas pe noapte cu Mila. A fost o experienţă plăcută, soft. Am privit 3 filme într-o zi, ne-am uitat cum plouă, eu am gătit, ea a spălat vesela, am felicitat-o pe Rika (happy bday, men), am băut vin alb... A fost foarte casual.
Well, de vreo săptămână încoace am pornit să-l citesc pe Murakami. Deşi vara trecută mă apucasem de "Cronicul păsării-arc", aşa şi nu l-am mai putut înghiţi. Acum devorez "Kafka pe malul mării". E mai mult decât o carte, te cufunzi în ea cu impresia că intri într-o debara pentru ca să scoţi nişte murături, dar de fapt în debaraua aia te regăseşti pe tine, murăturile şi o droaie de lucruri delicioase. De obicei, dacă cărţile nu mă impresionează din prima, atunci poate că le citesc până la capăt, dar părerea nu mi-o schimb. Îmi pare bine de excepţia asta.
Vreau multe lucruri să încer în viaţă. Să beau tequila, să sar cu paraşuta, să mă învăţ să dansez tango, să fac baie în şampanie, să mă schimb cu cineva cu corpurile, să cânt pe scenă solo (deşi mă tem straşnic), să mă învăţ să cânt la pian, să scriu un roman prost şi unul genial (nu-s în stare să scriu romane), să-mi cresc păr până la fund sau să-l tai scurt de tot, să pot să mă dau cu bicicleta, să citesc "Război şi Pace" şi să mănânc fără a mă îngrăşa :D
Vreau marea să se vadă din fereastră.

duminică, august 07, 2011

Happy 2 years

2 au reacţionat
Happy birthday, dear blog, for being a silent friend :) 

Condiţional optativ

4 au reacţionat
dacă aş putea, m-aş sui într-un tren
spre Lyon
dacă aş putea, aş aprinde toamna,
i-aş zburli frunzele
aş bea cu gâturi mici sauvignon
mi-aş prinde părul cu-n creion
dacă aş putea, m-aş duce în lume
cu un rucsac plin de planuri
şi cu o tartină cu caşcaval
aş sta trântită pe mal
alături de apă.
dacă aş putea, ţi-aş împlini
toate visele
dacă aş putea, m-aş întoarce
din nou în 7 martie
ca să-ţi aud încă o dată acel
"te iubesc" inedit, primar
s-l primesc în dar
bizar.
dacă aş putea, aş elibera mintea ta
de griji, de mucegai cotidian
te-aş încălzi cu soare italian
dacă aş putea, ţi-aş deschide sufletul
ca pe o uşă
aş asculta atent fiecare vibraţie
şi aş găsi acel spaţiu
care te doare
te-aş învălui cu candoare...
dacă aş putea, mi-aş elibera capilarele
de ciment
atent.
dar nu pot. tartina cu caşcaval
a rămas la marea unui mal
toamna şi Lyonul sunt departe
suflă prin ferestrele sparte şi îngheţ.
sufletul tău e bine închis
stau pe prag.
dacă aş putea, lumea ar fi a mea.

joi, august 04, 2011

Random Day

3 au reacţionat
Răscolesc prin scurtmetrajul vieţii mele şi împing într-aiurea numai nori care încetinesc mişcarea. Tocmai acum chiar unul lung şi leneş stă agăţat drept în mijlocul cerului ca un zeppelin, numai că nu led. Se întâmplă multe lucruri, eu le privesc ca din fereastra unei rutiere, totul se vede, dar nu se face nici un loading, lucrurile trec neobservate, rapide, iar rutiera face virajuri, ba în stânga, ba în dreapta, ba la rond şi pe mine mă aruncă adesea de pe scaun. Cunoşti senzaţia aia stranie de vacuum din stomac, de salt funny când te azvârle în aer şi cazi la loc. Dese ori acuma simt un astfel de shaking. Chiar ieri realitatea m-a scuturat de umeri şi eu m-am trezit respinsă. Nu mă întreba de ce, e mult de povestit. Totul e fragil acum. Mă simt al dracului de nesigură şi totul e schimbător, ieri nu seamănă cu azi, iar azi - cu mâine. Iar tu...tu eşti ba distant, ba plictisit, ba furtunos de gingaş, ba rece, ba extrem de bine dispus. Şi dacă aparent eu par mai spontană decât tine, eu sunt cea stabilă. Şi cu fiecare zi tu pari mai sofisticat. 

Am dat examenul la jurnalism şi am luat 8. Cred că mai multă gălăgie pentru un 8 în casa asta nu s-a făcut never. Mâine e ziua decisivă, mâine aflu dacă am intrat sau nu. Crossed fingers for my education, ftw.

joi, iulie 21, 2011

Bored

5 au reacţionat
Azi canicula a scăzut şi acum pot să scriu şi eu vreo două aberaţii, pentru că acum radiaţia de la comp nu mă mai afectează :D În schimb canicula era în plină tinereţe floare în prima zi a admiterii. M-am dus eu să mă fac studentă, cică. M-am dus drept în prima zi când era omucidere, pentru că maicămea ţinea una şi bună: "Du-te în prima zi ca să capi mai repede şi să te includă în listă, poate îi intra la buget". Eu am venit juma' la 10 şi deja erau vreo 600 de oameni înaintea mea. La admiterea aia răsfutută eu am stat 7 ore. Viva cozilor interminabile! Viva universităţilor care fac concursuri 30 de oameni per loc! Viva copchiilor de la sate care vin cu note umflate şi îi fut pe cei din Chişinău! A...păi, documentele le-am dat. I'm in, blea!
Am început să-i pozez lui Dima pentru portretul în ulei. Be, eu nu pozez bine, tot timpul mă mişc şi mă bag să-l pup :D Oricum, simt de parcă ceva nu e în regulă în ultimul timp şi parcă ar trebui intuitiv să-l las în pace o vreme, să nu mă bag la el în cap, dar eu din contra încep să fac drame. Cred că e normal ca totul să treacă într-o formă mai liniştită de rilăişănşip, doar că eu nicidecum nu pot să mă obişnuiesc. Ăăă...de ce scriu despre asta? Mă simt de parcă aş sta pe sofa la psiholog, pe bune.
Edgar Poe, te iubesc))
Da' la Chişinău a plouat. Voi ce faceţi vara asta? La mine-i aşa: aştepţi vara, aştepţi, şi la urmă ea vine şi nimic nu se întâmplă. Da' câte planuri făcute... Şi când se termină înjuri că ai putut face o grămada lucrurilor da' ai făcut ca în citatul ăla de naiba ştie unde: "Ce vreme frumoasă...trebuie să dau calculatorul mai aproape de fereastră".
La voi cum trece vara?

sâmbătă, iulie 09, 2011

Vară

1 au reacţionat
din lună picură cu zahăr topit
ea pare a fi din marmeladă
în aer miroase a bravadă
afară e carnaval
e gălăgie, e foc, e lumină
totul în jur miroase-a benzină
departe pe-un câmp
plouă peste florile de romaniţă
mă simt ca o fetiţă
cu cercei din cireşe.
praful se ridică alene în aer
îl poţi tăia cu cuţitul
să-ncepi de la alt capitol
să trăieşti altfel, colorat.
femei în rochii pestriţe
nimeni nu se uită la ceas
timpul e în plin impas
cineva l-a ascuns într-o cutie
ca să-l scape de arşiţă.
pe uliţă mişună priviri dezinteresate
mă lovesc de complimente sărate
de transpiraţie.
şi totuşi serile sunt calde
ca chiflele cu vanilie
care le înfuleci cu vinovăţie
pentru kilogramele în plus.
vara-i un foc în mijlocul flăcării
iar undeva îngheaţă malurile mării nordului.

Eu niciodată n-am iubit vara.

miercuri, iulie 06, 2011

Despre poveşti şi gume turceşti

4 au reacţionat
Blogul meu are uneori perioade suicidale. Adică e pustiu pe el, nimeni nu scrie şi, evident, nimeni nu comentează. Demult nu v-am mai bucurat eu, dragii mei, cu postări despre viaţa mea de dzî cu dzî tot mai des hrănindu-vă cu postări despre whatever you want, numai că imaginare.
Am note naiz la BAC şi mă pregătesc de admiterea asta, de-ar trece şi asta mai ar naibii de repede. Toate astea din cauză că mamei mele îi pare că fiică-sa n-o să intre cu 9.30 la facultate şi îmi dă nişte lucruri stupide de învăţat cum ar fi numele tuturor redactorilor de ziare din Chişinău că, cine ştie, poate o pica şi aşa huinea la examen. C'mon..
Între timp îmi fac părul, pentru că mă duc astă seară la închiderea nopţilor pianistice. Lucru mişto e că orchestra şi pianul vor fi în parter, iar o parte de spectatori vor fi pe scenă. Vreau pe scenă :D
Pasărea mea se joacă cu nişte cleştişoare de prins rufele, iar eu ascult un fel de mix din Cranberries, OST-uri epice din filme, pian, Elvis, Turisas şi o pasăre debilă care cântă "Still loving you" (cred că v-o pun la urma postării).
Citesc poveştile lui Andersen. Tot timpul mi-au plăcut. Îşi băteau joc de noi, copiii, când ne puneau prin preşcolară sau clasa a 2 să citim "Fetiţa cu chibritele" şi "Mica Sirenă". Eu mă înecam de lacrimi şi îmi era milă de orice animăluţă. Copil milos mai eram şi eu. Ştia mama oare că creşte la casă o lepădătură de dreapta rasistă?! :D
Am citit la Caro o chestie scrisă de un nene foarte de treabă despre subiectele de la BAC. Chiar mi-a plăcut. Ar fi trebuit să se schimbe siropoşenia asta cu ceva, într-un sfârşit.
Iar eu cânt un gura mare OST-ul dintr-un House 7 şi mă gândesc să mă uit la Finding Neverland.
PS: aş vrea acuma o ţigară, ciocolată albă şi gume turceşti cu abţibilduri înăuntru ca atunci când eram copil şi mama nu-mi dădea voie să le cumpăr de la babe. Acum, chiar acum, vreau să fac ceva care pe cineva să enerveze :D Mă duc să mă fugăresc după papagal să-l bag în colivie.
Iaca şi pasărea.

marți, iunie 21, 2011

Youth

0 au reacţionat
Nuş de ce în ultimul timp pe mine mă...fute, că altfel n-am cum să-i spun, o gelozie de mai mare dragu'. Hristoase, de când eu aşa? Well, seriously...
Citesc eu acuma 3 cărţi odată. Rebreanu cu "Adam şi Eva", nuvelele lui Maupassant şi Lermontov. Ultimul în genere are poezii geniale. Cum pl să trăieşti cu 100 de ani înaintea revoluţiei bolşevice şi să prezici sută la sută evenimentele alea?! Rebreanu tot e bravo, numai că el acolo încearcă să-ţi bage în creieri intens că dragostea de fapt e unicul lucru bun care merită să ţi se întâmple în viaţă şi descrie dragostea aia ca o fatalitate. Well, să trecem peste. Nu vreau să mi se spurce imaginea lui ))
Ăia de la ProTV au afişat nişte fraze mişto de la BAC. Dealde: "Spre fundul poeziei poetul ne arată ceva mai interesant" şi "Motivul ploii înseamnă că ploaia este motivul apariţiei noroiului". Asta din urmă nici n-o pot nega, ce dracu' :D
Şi daţi-mi voie să vă tuflesc un text aiurit care l-am scris când îmi era viaţa mai dragă şi aici ne luăm rămas bun.

______________
Generaţia X
Avem de stat nopţi nedormite, avem timp să escaladăm munţii cu furculiţa, să fumăm pe acoperişuri, să furăm chipsuri din magazine, să dormim sub cerul larg deschis deasupra capului, să sărim cu paraşuta, să ne certăm şi să ne împăcăm la loc, să alergăm în ghete bortelite prin ploaie. Acum avem în suflet revoluţie, în mâini - tot universul, în cap - nimic, iar în buzunare - găuri. Avem libertate în sânge, atâţi ani cât vrem să avem: 20 - la chioşcurile cu ţigări, 16 - la intrarea în dendrariu care-i cu plată. Nu avem niciodată bani şi destulă conştiinţă, nu avem probleme, nu avem raţiune şi niciodată nu avem prea multă bere în pahare. Avem miopie şi coloane vertebrale sucite din cauza internetului. Avem planuri pe viitor şi nici un plan fix - doar vise abstracte. Suntem leneşi, răsfăţaţi, proşti, căscaţi, nebuni, dar al dracului de adorabili. Tot timpul cu căşti în urechi şi primăvară în măduva oaselor, suntem fiii lui Bachus, naivi şi simpli ca chibritele, dar ca şi chibritele ardem. Şi lumea-i a noastră. Acum. Aici. Cât suntem tineri. Azi.




joi, iunie 09, 2011

Kill them all

2 au reacţionat
De când am scris ultima dată am dat deja 3 bacuri. Cei care urmează să-l dea în viitor: învăţaţi vă rog frumos. Eu nu prea am rupt cărţile la geografie, deci azi am a vut un coşmar pe viu când am văzut foaia.
Subsemnata s-a pornit6 să slăbească. Şi m-am dus eu azi la magazinul de sport să-mi cumpăr cerc de ăla care să-l învârţi pe talie. Mi-am băgat adânc piciorul  când am văzut că costă 160 de lei, iar firea mea de jîdan a triumfat.
Azi a fost o ploiţă nice de tot şi papagalul meu finally a mâncat cina lui de la mine din palmă.
I hate people sometimes. Chiar acum m-am uitat pe fereastră ca să văd ce zgomot ciudat se aude şi am văzut cum 3 bărbaţi bat un căţel mic şi el zbiera atât de tare încât îmi pare că o să-l omoare, iar dacă nu - o să-i rupă toate oasele şi bietul o să facă hemoragie. Sunt fucked up. Îmi venea să ies la ei şi să strig. Mama a spus că o să mă bată şi pe mine. În aşa momete le mai intri în situaţie mizantropilor.
Cărtărescu are poezii frumoase. "O seară la operă" şi eu devin romantică.
Mi-am cumpărat bigudiuri. Umblu curly prin casă.
TaDam.
Dedicaţie pentru cuciu. Demutl nu mai ascult băieţii ăştia, dar piesa merită.

sâmbătă, mai 28, 2011

Deviere

0 au reacţionat
Ieri l-am târâit pe Dima cu mine la Gaudeamus la Forest Gump în original. Nu-i pe aia că eu îl vedeam deja a 3 oară pare-mi-se, filmul ăsta merită văzut şi de 15. Pe Van Helsing, cel puţin, l-am văzut de vreo 7. Înainte de aia fusesem la cenaclu şi am scris un text tâmpit în sensul bun al tâmpirii despre un tractorist Ion Ciobanu care a fost împuşcat de 40 de ori în cap începând cu consăteanul său Tolea Rotaru şi terminând cu baba Efrosinia de 95 de ani, care l-a botezat pe Ion. A fost satiric şi vesel, am mâncat toate bomboanele Aureliei şi ne-am dus.
Încep să fac isterie locală, pentru că joi deja am primul BAC de care mă tem de mă piş pe mine. Ascult a 4 zi Damien Rice - 9 crimes, mă calmează.
De la o vreme încep să urăsc politica. E atât de multă şi atât de peste tot, şi atâta lume e infetată cu boala asta de a discuta cu cine sunt: cu Basarabia pământ românesc, sau Moldavia independentă cu înclinaţii spre rusism. Ştiu că problema asta doare, dar serios: nu aveţi altceva ce face?! Lumea asta e plină de alte evenimente care merită. Ce pwla, parcă aţi fi fanatici de religie. Eu cred că totul o să fie bine, şi o să se ajungă unde trebuie să se ajungă. şi în genere, optimismul meu rupe buca. Uitaţi măcar pentru o zi pentru ce partid sunteţi. Dar eu încă mai rămân rasistă  :)))
Mie iată acum, în momentul ăsta, mai mult îmi pasă ce dracu' să fac de mâncare şi cum să mă otmăzuiesc de mama că n-am spălat podeaua.
Am început o nuvelă nouă pe care n-o pot termina. Gizăs, i want some fucking rest.

duminică, mai 22, 2011

Good Day

7 au reacţionat
Mâine, 23 mai, e ziua mea. Fac 19 ani.
Azi tata şi-a adus aminte că eu sunt ))) Azi am fost cu Nika la dendrariu departe peste lac, în compania a vreo 50 de ţânţari, un litru de Martini, mâncare şi ţigarete. Mila n-a putut, Alice a zis c vine şi n-a venit, so we're forever together :D Pe la juma' de picnik s-a început o ploaie de aia maaaaare. Ne-am pornit o fugă până la casa lui men ca să tuflim un ceai. Pe drum s-a început grindina şi mama făcea isterie la telefon. Am ajuns cu apă în balerini, în schimb extrem de bete şi de fuck-it-nu-suntem-de-zahăr-la-toţi-li-i-pohui. Nika mi-a luat un adorabil de peruş albastru, pe care l-am poreclit Săndel Malîi Men :D În microbus pe drum home eram a 8 minune a lumii.
Mă simt copil :D Fuck it )))

marți, mai 10, 2011

Explozia

5 au reacţionat
Simt că trăiesc. Simt asta atât de profund, arde totul în mine, arde şi e mobil, sunt toată lavă înăuntru. De la o simplă vorbă geloasă a fostului m-am simţit atât de vie, de fericită, de iubită. Chiar acum simt asta, simt cum vreau să ies în stradă şi să îmbrăţişez pe cineva, simt cum vreau să mă pornesc undeva, să iert, să dansez, să plâng şi să râd. Nu ştiu ce e, e un sindrom menstrual ori e fericire, idee nu am ce e. Vreau să-i spun lui Silviu că-i înţeleg ziua şi postarea "Azi nu", vreau să-i spun fostului că mi-e milă de el şi de pesimismul lui bâhlit, vreau să-i spun fiecărei femei de pe stradă că arată minunat, vreau să-i dăruiesc o păpădie cuiva care mi-a plăcut, vreau să răstorn lumea. Simt că iubesc mai profund ca oricând. Şi simt cum se prelinge siropul din postarea asta roz, dar nu mai sunt în stare să schimb ceva. Nu ştiu cum să mă culc cu aşa senzaţie. Nu mi-e somn, nu vreau să mă culc şi s-o dau uitării, vreau să simt la maxim, cât mai acut posibil.
E ceva extrem de în neregulă cu mine, pentru că e una din rarele momente ale vieţii mele. Nu simt aproape nicicând aşa ceva, nu simt chiar până la atâta focuri de artificii. Chestia asta e inexplicabilă, mi se duce pe pwlă ironia şi băgarea de picior obişnuită mie. Sunt zile pentru care 200% că trebuie să trăieşti pe lume.
Te iubesc, Dumitru, ca pe factorul provocator al stării de euforie patologică. În popor numită fericire.

joi, mai 05, 2011

Text

0 au reacţionat
Accident planificat: cafea în cană.
N-o să merg mâine la cenaclu, pentru că mă duc să mă joc cu un câine, să beau ceai cu lămâie într-o casă străină dar caldă.
Zilele de mai sunt reci. Wow, în 2 săptămâni fac 19.
Aştept House MD 7.20 şi să treacă bacul. Vreau să fie vară, să stau cu picioarele în Nistru şi să le arăt fuck you celor de pe malul opus.
Am fost ieri la teatru cu Nika. Era un festival al feminismului în teatru, prescurtat FINT. M-a umflat în râs chestia asta..FINT. Nuş de ce. În fine, am fost la "Treapta a 9-a", despre alcoolismul la femei. Straniu, dar nu mă aşteptam la un atare genial spectacol. Mă rog - alcoolismul bată-l vina, e ok, hai şi om vedea, şi când colo mă pişam de râs şi plângeam la finele unei tragicomedii foarte mişto. Bravo fetelor, au ieşit de 4 ori la bis. Pe drum acasă mi s-au pus "pe coadă" 2 arabi cu "Devuşca, pa4emu umbli odna pe uliţă?". Fuck it, îi urăsc.
Am furat câteva lăcrimioare de la şcoală, le-am adus acasă şi stau ca o toxicomană lângă ele.
M-a scos azi la tablă la matematică, pentru că râdeam prea mult.
Am o dilemă: nu ştiu pe cine să votez primar. Pe Harry Potter care nu face nici o s*lă, dar deja a fost la conducere, deci e o variantă, sau pe un peledemist, care îşi face reclamă prin Filat. Mama votează comuniştii. Hell yeah, suntem o ţară democratică. Hai la vot, patrioţilor.
Acuş stăm acasă de 9 mai. Au trecut 66 de ani de la sfârşitul războiului ăla, da' toţi încă se mai cacă pe ei de mândrie că deh..pomnim ş gordimsea. Dada, legaţi-vă gheorghevskie lento4ki  pe BMW-uri, că voi cei ce staţi cu curu' plin de slănină precis că foarte mulţi aţi participat la război şi ţineţi minte. Din astral.
Well well, pute a politică pe blog, asta-i not gut.
I-am cumpărat mamei flori de la o babă şi aia mi-a pus macaroane pe urechi că florile o să ţină o săptămână. Sure, 2 zile şi le dai la gunoi, cheoche.
Şi da, nu ştiu cum greu pe suflet.

joi, aprilie 21, 2011

Unspoken

4 au reacţionat
"Femeia este muzica rătăcită în carne"
Emil Cioran
Troleibuze goale, sticlele din geamuri vechi care se zguduie cu piţigăit de soprană, soare bolnav de albinism şi hemoragia slabă a unui răsărit. Aerul e rece, pişcă de nas, pietrele de sub picioare sunt amorţite şi, resemnate şi şovăitoare, întorc spatele răsăritului care nu le mângăie. Luminile sunt puţine şi adormite, licărind anevoios şi leneş; văzduhul e atât de cristalin încât îţi e frică să treci prin el ca să nu-l strici. Figura mea rău conturată e unica de pe stradă, se mişcă grăbit, apoi şi mai repede, cu câte un pas mai adaugă în viteză, aleargă şi se opreşte brusc la colţ de stradă. În loc de câini vagbonzi şi case jerpelite în faţa ochilor, văd oraşe din piatră albă, păduri vechi, stânci goale, cascade şi vânturi vestice care fac din păr arabescuri.
Văd figura mea mică, în rochie roşie, atât de plină de sine, mă văd la un colţ de lume, împlinită, împăcată, gata să-mi scald piciorul stâng într-o mare cu valuri dantelate cu spumă. Îl întind şi calc pe asfaltul sur. Păcat că drumul meu nu duce la capătul lumii. Încă nu duce...
Viorile din mine răsună atât de puternic, încât mă mir cum nu le aude nimeni. Sunt în marea aia de azur, pur şi simplu ea e dincolo de acest oraş. Prefer să cred că oraşul e doar o altă decoraţie de carton pe care e deajuns s-o tai cu un cuţit şi să inspiri din rana cartonului mirosul mării. Cuţitaşul ăla e imaginaţia. Eu îl duc cu mine în buzunar tot timpul.
Văzduhul de cristal devine aburit, iar tu tocmai ai intrat în troleibuzul cu geamuri zgârâiate. Ca şi mine, cu cuţitaşul în buzunar...

duminică, martie 27, 2011

Rugăciune

1 au reacţionat
Mă rog Ţie, Doamne. Mă rog Ţie, ochilor tăi albaştri, pătaţi cu mici pete negre de proză a vieţii, ochi văzuţi de nenumărate ori, sărutaţi, adoraţi... În faţa Ta mă închin, Îţi sărut mâinile şi mă uit la tine, Doamne, cu toată iubirea de care e în stare o femeie. Şi eşti atât de real: inspiri, expiri, oftezi, mănânci, faci baie, fumezi, călătoreşti dimineţile cu troleibuzul, ţi-e frig, frică sau plictisitor uneori. Nu eşti nici măcar credincios; nici al dracului, nici al lui Christos. Dar eşti unicul meu adevăr, fericirea, durerea mea şi eu mă rotesc în jurul tău dansândă, în rochie cu trenă sidefie, fix ca fumul din ţigările tale. Eşti icoana căreia mă rog seară şi dimineaţă, forţa mea motrice, ideea mea, inspiraţia mea, îndoiala şi şovăinţa. Cine-s eu pentru tine, Doamne? Femeie atee ce-ţi luminează camera într-o după-amiază de primăvară, cea întinsă pe cearşaf îmbrcată în cămaşa ta, ruşinată de puterea ta gingaşă, sfâşietoare. Şi să te vadă cineva pe drum, n-o să-i treacă prin gând cine eşti Tu pentru mine. Eşti în sufletul meu cum e Zeus, Buddha, Allah şi Christos. Sunt păcătoasă, pentru că am alungat toţi dumnezeii lumii pentru ca să mă închin unui muritor. Te-am făcut din iluzii, din lumină, umbră, fire de metal, acid, fum, toporaşi, vopsea, iarbă, file din Nietzsche şi cântece păgâne. Şi eşti cel mai frumos dintre pământeni. Nu pentru că eşti sfânt, ci pentru că pur şi simplu eşti.

miercuri, martie 16, 2011

Fever

1 au reacţionat
Sunt fumul din ţigara ta, ies parcă alene, dar totuşi dansândă, în rochie cu trenă, albastră-sidefie, căreia tu i-ai aprins cu bricheta poalele. Îţi intru pe nări, pe gură, îţi umplu plămânii cu mine, cu esenţă de-a mea, plăcută, dar otrăvitoare. Ştii că te omor, dar nu poţi fără ca să mă fumezi regulat, dimineaţa pe drum...
Stare latentă.
Brusc mă scol şi încep să caut un câmp verde cu maci, să cânte Eos de Ulver nu din căşti şi nu din altă surs, ci din aer, direct din aer. Am să fiu unicul om de pe pământ, am să fiu mică, natura va domina, va fi pe locul ei adevărat, de cinste, şi eu am să mă simt mică, refugiată într-un colţ al lumii, iar soarele va apune în sus.
Tot ce trebuie e să credem. Visez. Mi-a venit să scriu toate cuvintele care-mi plac şi care încep cu litra "D". Detaşament, dimineaţă, distilat, drum, dor, discriminare, dormitor, dreptate. Whatever.
Nu există sens în nimic, tu singur creezi sensul ăla, fiecare lucru are o semnificaţie diferită pentru oameni diferiţi. Aşa cum uşa nu duce nicăieri, ea duce unde tu vrei să te ducă.
Tot ce-a trebuit, s-a scris demult, nu mai are rost. Asta e isteria unei pane de idei, când te justifici fără nici o armă în mână, că nu eşti tu de vină, aşa-i lumea, iar tu faci faţă cum poţi.
N-am trăit deja-vu-uri foarte demult, de vreo 5-6 ani. Eram mică şi tot timul vedeam ceva care parcă a mai fost văzut şi credam că eram clarvăzătoare. Acuma nu mai cred. De aceea vă spun încă o dată: tot ce trebuie să faceţi e să credeţi. Serios.
Eu ştiu ce trebuie să fac. De atâtea ori mi s-a spus că trebuie să cresc, că sunt copilăroasă sau naivă, sau, sau, sau.. Copiii au căzut şi au uitat, merg mai departe, iar pensionarii ţin minte orice căcat de 50 de ani în urmă. Nu vreau să-mi pierd naivitatea, mă ajută să trec peste căcaturi care mi le fac oamenii cu suflet de pensionar. De atâtea ori mi s-a spus "Grow up, blea". Aţi futut-o din capul meu, azi sunt eu şi câmpul de maci şi încrederea absolută că pe lume deja s-a scris despre tot ce s-a putut scrie.

PS: pentru cei se nu s-au prins: pană de idei. La tăţ ni-i greu (c)
PPS: ca să simţiţi starea:

sâmbătă, martie 12, 2011

Stuff

3 au reacţionat
Primăvara a venit aşa simplu, pe neaşteptate. Zile frumoase.
M-am distanţat de lume. Chestia asta mi-a venit în cap chiar acum, pe negândite şi singură m-am mirat de asta: m-am distanţat. Nu mai vorbesc cu Alice, deşi am făcut primul pas, ea n-a îneţeles... Nu vorbesc cu Doina, cu Monday, cu Nătărel, cu fratimiu Vitalie, cu gaşca veche a lui Vlad şi cu el inclusiv, cu Caro, nemaivorbind deja de Corina, Cristi, Roma. Nu vorbesc aşa des cu Mila, cu Rika. Mi se pare că unicii oameni care mai ştiu de mine ceva sunt Nika şi Dumitru. Şi mama, pentru că trăiesc cu ea. Gata. Faza interesantă e că multora nu le simt lipsa. E în ordine să fie aşa?
Am început un roman nou de-a lui Remarque, omul care cel mai bine face descrierile şi romanele de război. Nu ştiu, îl ador pur şi simplu, nu-i o lucrare de-a lui care să nu-mi placă. "Pe frontul de vest nimic nou", tragic şi aşa cum îmi place mie: emoţie bine descrisă.
Eu mă omor după Antimatter - Leaving Eden, mama şi-a scos de pe net o carte care tipa ajută să scapi vizual de vreo 5 ani şi stă în faţa oglinzii făcând mutre haioase :D În faţa mea stă un bucheţel mititel de ghiocei de la Dumitru şi azi e penultima zi a vacanţei. Pity.
Vreau la şcoală, dar vreau doar să umblu acolo, fără lecţii, fără nimic. Deşi nu mi-ar încurca lecţiile alea, dar numai nu teste, teme pe acasă, nimic. Mai ales că acum e aşa bine afară, cui îi trebuie şcoala aia?!
Mai în scurt totu-i bine. Să-mi trăiţi.

marți, martie 08, 2011

How to break a heart

3 au reacţionat
Pentru că suntem adorabile, rele, frumoase, fermecătoare, sufletiste, cinice, ironice, geloase, indiferente, iritante, gingaşe, nebune după haine, bijuterii şi pantofi, citite, inteligente, pretenţioase, supărăcioase, copilăroase, capricioase, colorate, rafinate, ingenioase, efervescente, sarcastice, prosteşti, naive, băieţoase şi geniale. Pentru că suntem fete, domnişoare, femei. Felicitări, scumpelor :*
Mi-a spus că mă iubeşte şi eu stăteam cu ochii cât 2 cepe şi un sfert. Şi-am trântit "mulţumesc". Mda.
Instrucţiune

marți, martie 01, 2011

The Dawn

1 au reacţionat
Sunt fericită!
Sunt zile când vreau să stau cu cana de ceai în mână, să mă uit cum răsare soarele de la etaj, cum colorează cerul într-un oranj aprins (acuş vă bag şi poza făcută din fereastra mea), cum pleacă ciorile din centrul oraşului spre lanurile de grâu, sau spre suburbii unde este mâncare, iar seara se întorc înapoi la căldura sintetică a oraşului. Sunt zile când vreau să trândăvesc, să mă uit la filme încâlcite dealde Butterfly Effect sau Mr. Nobody şi să pun mintea în mişcare, sau la filme vechi ca "Patului lui Procust" cu scena aia de sex filmată de sus, frumos, artistic, că nici n-ai spune că e Moldova Film. Dar unt şi zile când vreau să beau, să fumez, să mă apuc de totul ce-mi stă sub labă, să mă rup, să scot pe cineva din minţi. Acuma vreau să nu fac nimic, să beau vin, să fumez Malboro albastre, de alea speciale, să mă uit la un film încâlcit şi să-mi bat joc drăgostos de un cineva special. E o îmbinare de stări de-a mele de agregare. E diferit. E aşa cum n-a fost demult. Ba nu, e altfel. E începutul. The Inception, cică :D

Hey, it's the first day of spring, dudes! Repede iese iarba verde şi ieşim la băut din badâgi diret afară. Există fericire pe lume.

sâmbătă, februarie 19, 2011

Inspirat din House 7.12

0 au reacţionat
Totul e atât de subţire, de firav, de gingaş, împăienjenit şi îngheţat... Merg pe muchie de cuţit şi ţin echilibrul la care sunt atât de rea pentru ca să nu sparg nimic, să nu stric, să nu fac mai rău decât este.
Dăunăzi am fost la expoziţia de la Brâncuşi şi m-am uitat la o lucrare cu multe bilete de troleibuz, cu bonuri de plată, chitanţe, chestii... Mi-aduc aminte cum înainte la r'n'r mesele erau cu sticlă, da' sub sticlă oamenii scriau bileţele, băgau lei iscăliţi iar eu, Olga şi Mila beam a 2 bere şi era fum şi noi eram tinere, eu aveam 2 codiţe şi breton, iar Olga avea păr negru. Şi ţin minte chelnerul Kolea, căruia i-am lăsat numărul meu şi el aşa şi n-a mai sunat :D Şi lucrurile astea în genere nici n-au cum să fie legate, pur şi simplu uneori îmi amintesc de chestii care parcă ar fi trebuit demult uitate, da' le ţii minte.
Ţin minte cum mi-a pus profa' de mate 5 la un test, pentru că a citit un mesaj de-al meu la Vitalik în telefon, cum că aş fi numit-o oaie.
Ţin minte cum era într-o iarnă minus vreo 15, şi noi eram la un offline afară şi eu mă uitam la aiwy şi-l uram din toată inima.
Ţin minte cum eram bete şi Ssaint mă ruga să-i cânt un cântec de Fleur pentru o sticlă de bere.
Ţin minte ziua Liudei Rusu din 2008 într-o badâgă când am omorât numai eu 2 litri de bere.
Ţin minte cum m-a dus tata la Dănceni şi povestea cum s-au cunoscut cu mama.
Îl ţin minte pe Phoxy, câinele lui Vlad care a murit demult şi cum lătra el la mine, iar Vlad căuta cheile de la uşă.
Ţin minte cum copia cu Munteanu la testul de istorie în a 7.
Ţin minte atâtea lucruri, da' importantul vreau să-l uit, să-l uit, să treacă...

luni, februarie 07, 2011

My world has changed

3 au reacţionat
La mine acum e cam aşa ca-n filmul ăla "Eternal sunshine of the spotless mind". Eu-s on a new level, maybe better, dar eu n-am maşinărie care să şteargă amintirile şi eu poate că visez la una ca asta, dacă n-aş fi aşa de laşă. Şi v-aş spune poate că mai multe, dar am descoperit că acuma FOARTE multă lume citeşte blogul ista, ne dai bojică. Confidenţele mele deja se citesc cu aşa un aer de senzaţie, de "oare ce s-a mai întâmplat acolo la dânsa". Băi da, s-a întâmplat mult rahat şi eu, fericita deţinătoare a unui creier de blondă, am intrat singură într-un mare cacat moral. Eu m-am blocat undeva la mijloc: eu încă simt o grămadă de lucruri care provoacă nostalgie, gingăşie sau iritaţie, dar totodată încerc să trec la un nou nivel, la sentimente noi şi să descopăr, totodată lăsând în urmă iubirea aia sufocantă. Şi parcă se primeşte, tfu tfu. Da' nu până la urmă şi asta mă face să mă simt straşnic vinovată şi confuză. Pământul de sub picioare e straşnic instabil şi eu mă aflu pe lamă de cuţit, dă-o-n pwlă de situaţie morală de prost gust. Ba plâng, ba râd, ba mă irită, ba mă intrigă, ba vreau, ba nu vreau. Ce-s de proastă, doamne dumnezeule.

sâmbătă, februarie 05, 2011

Nothing to say

0 au reacţionat
Confused. So ultra-mega-fakin'-confused! And dumb ._.
So...can anyone tell me where's my brain?

marți, februarie 01, 2011

Vers

2 au reacţionat
capul meu e vraişte!
speranţele se usucă afară pe sfoară,
în maşina de spălat curăţ conştiinţa,
în chiuvetă aşteaptă vina.
îmi calc între timp demnitatea
şi o aşez pe umeraş.
îmi caut disperată flirtul prin dulapuri,
îmi potrivesc în faţa oglinzii modestia,
însă dau preferinţă încrederii în sine.
îmi aranjez eşarfa albastră a visului,
mătur de pe podea dragostea nefericită,
pun în poşetă clanul mens, devotamentul,
puţin risc şi grupa de susţinere morală.
mă pătez de neatenţie bând curajul
şi, dintr-o dată, în faţa mea se aşează
frica şi dubiile bând coniac.
superb. norocul meu că ironia apare în spatele lor
cu tigaia în mână. după scandal în bucătărie vine triumful.
aşteptarea stă cu o mutră acră
şi joacă cărţi cu punctualitatea.
încui casa cu aroganţa şi mă pornesc
lăsând în urmă o aromă de nelinişte.
pe de o parte a mea se târăşte scepticismul,
pe de alta - optimismul, deşi merg direct pe realism.
în troleibuz mă păleşte de umăr gelozia,
mă calcă invidia şi simt
cum vrea să mă împuşte iubirea veche.
dar ştiu totul, pentru că am un flacon de siguranţă cu mine,
că acel cineva mă aşteaptă exact la 3
pe strada unde se regăsesc visele.

joi, ianuarie 27, 2011

Try me

9 au reacţionat
Cică se face şcoală... Ia auzi, nea' Grişa Vieru, nu pretinde la locul lui Eminescu de cel mai nesuferit poet al elevilor. Îmi vine să nu te mai suport nici pe matale, deşi lumea zice că ai fost om de treabă.
Beau lapte. La mine azi îi One Day Without Facebook. Fac temele, mda :D Ieri am tras repejor un articol în caiet şi vi-l prezint şi vouă: "Cum să-ţi ieşi din minţi pentru o zi" sau "Încalcă-ţi limitele". Mi-am închipuit pentru vreo 20 de minute cum ar fi să-mi bag picioarele literalmente în toate celea.

O zi în care să-mi încalc toate limitele posibile. O singură zi după care aş uita totul şi cei din jur ar uita şi ei. Ce-aş face în ziua aia?
Nu mă duc la şcoală deloc. Cine are nevoie de ea? Mă trezesc cât de târziu pot. Intru în baie şi-mi tai părul cu foarfeca cât de scurt posibil. Pentru ce? Ah, păi pentru că pot. Mă machiez ca o curvă şi jumătate, beau un pahar de vin/vodcă/coniac fără a mânca nimic. Fumez drept în bucătărie. Pe pielea goală îmbrac trenciul şi ies afară desculţ. Sper din toată inima că nu e iarnă. Îmi cumpăr flori galbene. Stai, nu, e prea banal. Le fur. Da, fur nişte lalele galbene chic, merg cu ele pe stradă şi rag în gura mare. În caz că observ un om frumos de oricare sex, mă duc şi-l pup. Dau vreo-unui gop cu piciorul la coaie şi fug. Mă scald direct în havuz şi-mi scot trenciul ud. Ţineţi minte ce era sub el? Dada, anume. Mă ia poliţia. Stau în penitenciar (sau cum dracu' se numeşte ăla unde stai 15 zile) şi le spun menţilor bancuri necenzurate. Ei mă eliberează, pentru că sunt prea nebună ca să mă mai ţină acolo. Sun fiecăruia din lista mea de mobil şi le spun ce cred despre ei. Dă să vă dau şi nişte exemple la întâmplare:
Himera: Alo, da, salut, of, vorbeşte te rog mai repede, mă doare capul de la artificialitatea vocii tale, eşti nesuferită şi mi-a venit să te omor ultima dată când te-am văzut, pentru că ai întârziat cu 40 de minute, la pwlă să te văd.
Mihaela clasa: Doamne, cumde mai eşti cu mine într-o clasă. Mi-ar fi ruşine să fiu elevă în a 12 şi să am 2 corigenţe. Tare mai eşti proastă, fetiţo, trebuia să te duci de frizeriţă.
Dumitru: Eşti o povidlă şi dacă nu aş fi într-un căcat moral acuma, probabil m-aş fi băgat la tine. pip-pip-pip.
Ajunge, oricum se duc minutele repede.
Mă aşez pe banca de la Asachi cu un placat gen "Vreau sex în 3 sau îngheţată". Vine vreun disperat la mine cu Joc de ciocolată. Mă îmbăt şi dansez pe masă. Plâng în public şi mă jălui fiecăruia care vrea să mă asculte. Mă duc beată la fostu'meu şi-i spun tot ce cred despre dânsu'. Pe la vreo 3 noaptea mă pornesc la gara feroviară să iau un tren pe la Bălţi sau Orhei. Dacă aş avea bani, m-aş duce şi-n Londra s-o văd olecuţă. Să fie muzică!
Înainte de a face ceva interzis minorilor, deschid ochii la mine în cameră, depistând că tot rahatul ăsta a fost un vis, dar găsesc în dulap trenciul meu ud şi zâmbesc. Chiar şi în încălcarea limitelor există limită.

Voi ce-aţi face dacă aţi avea aşa o zi?

miercuri, ianuarie 19, 2011

Windy times

1 au reacţionat
Drowning...
Dracu' ştie...
Păi da, s-a început şcoala. Mama mi-a adus Tiuk! pe care-l citesc cu o plăcere enormă pentru că e prima carte (şi cred că ultima) unde se trimite în pulă direct şi necenzurat. Mama cică: "O să-ţi placă, e plină de prostii". A criticat-o la masă pe Nicoleta Esinencu cu Fuck you Europa şi spunea nemulţumită că femeia aia trimite pe toţi în pizda măsii drept în faţă. Şi eu îi spuneam că aşa şi trebuie, că personal sunt şi eu sătulă de cenzură.
Am fost sâmbăta trecută la Academia de Muzică şi Arte Plastice şi le-am pozat lui Dumitru şi lui Andrii şi zdohneam de râs. Natură rea îs eu :D E foarte straniu când 2 bărbaţi se uită la fiecare milimetru al feţei tale, sure)
La PROtv povestesc despre un băiat de 19 ani care s-a sinucis de la etajul 19 pe data de 19. Frate, asta-i o uinea puternică.
La şcoală mi s-a dat o diplomă. Cică "peniţa fermecată", locul I. Sure.."markerul răpănos". Hristoase, nişte versuri scrise a lehamete ca atelier poetic şi la şcoală premiul mare. Pe miercurea care vine am de scris o odă lui Vieru. Şi dacă nu mi-a plăcut mie Vieru, da? Şi nici Eminescu. Profa îndrugă: "Pentru că nu l-ai pătruns în esenţă". Yeah. Şi iauzi, eu singură mi-am bătut capul să-mi dezvolt aptitudinile mele, bune, rele, care sunt. Am umblat la cenaclu, am învăţat, am citit, m-am interesat, şi la urmă tu mă exploatezi de-a gata. Urăsc şcoala, o urăsc.
Da, urăsc când mi se fură caietele în prag de test. 
Azi am fost la medic, cică. Pe drum acasă am înţeles că am uitat cheile în alt rucsac. Când aşteptam troleul ca să mă duc la mama la lucru pentru alte chei, m-a sunat Vlad să întrebe cum îi chema dude-ii ăia din Harap Alb :D Pe urmă m-am răzgândit şi m-am dus acasă. Am stat în ogradă şi am îngheţat vre-o 30 de minute până a venit mama de la lucru. În timpul ăsta nişte copii au dat drumul la un balon de pe balcon. Eu l-am prins şi l-am agăţat de o creangă.

"Dragii mei artişti, nu fiţi curve. Au fost destule curve artiste până acum"
Oare să-i zic asta Silviei Candu? Dragă profă de limbromână, nu mă fă curvă ) Şi aşa la tăţ ni-i greu.

joi, ianuarie 06, 2011

Red Code

2 au reacţionat
Am visat că Alice îmi povestea în sala de cor că şi-a cumpărat ştrampi verzi de la Flacăra. Nu ştiu de ce visez oamenii fix aşa cum i-am cunoscut prima dată. Pe Alice mereu o visez roşcată, deşi şi-a schimbat de vre-o 5 ori culoarea şi nuanţa părului, pe Vlad tot timpul îl visez cu părul lung, iar pe mama - în ochelari cu ramă neagră şi caraghios de mari cum îi purta când eram mică.
Am terminat să privesc House şi acum stau în rând şi aştept să iasă următorul episod. Între timp m-am apucat de o carte tâmpită pentru fete care are ca personaje principale 2 femei de 30 de ani. citesc şi eu de-mi iese fum din creier. După spusele multora, Revelionul la ei a fost de-o minune. Zuper. Eu de Revelion am stat acasă, cu mama, cu sticla lângă mine, cu skype-ul aprins, pe la ora 11 boşind la seria unde Cuddy îi spune lui House că-l iubeşte. Am făcut şi anualul ritual cu foiţa arsă şi băută cu şampania. Vreau să spun că nu mă împac eu bine cu şampania. Mai simplu comunic cu vodka şi berea.
M-am văzut şi cu Olga de vreo 2 ori. Ultima dată am văzut-o când am terminat clasa a 9, şi era oarecum straniu să aud că va rămâne aici până la vară, dacă nu mai mult. S-a lăsat o tăcere cam greoaie. Ea nu ţine minte româna, eu mă împiedic în rusă şi trecem în engleză. S-au dus vremurile când eram în clasa a 6 şi lumea ni se părea mică şi simplă. Cum a spus Adrian zilele astea: "It's time to grow up, blea" şi tot el "La tăţ ni-i greu"
Sunt bored. Fetele acuma-s together, nu stă nimeni pe net, toţi sponsorii îs plecaţi pe undeva, afară-i prea frig. Aşa şi nu ne-am dus cu Nika la dendrariu să facem babă de zăpadă. N-a nins demult.


Nu ne pare rău că pierdem oamenii. Ne pare rău de vise, de iluzii şi de speranţe. De oameni nu ne e dor niciodată, ne e dor de amintirile legate de ei. Sunt genul care e îndrăgostită de dragoste.

Mâine e Crăciunul pe vechi. Mama are de gând să mă târâie cu ea la biserică. Dumnezeu e un feudal, dacă există desigur. Vrea o grămada de lume să-l slăvească degeaba.