joi, februarie 25, 2010

Grey days

5 au reacţionat
It's all a game, avoiding failure, when true colors will bleed All in the name of misbehavior and the things we don't need

Nimic nou. Nu-mi pasă, preţuiesc vechimea. Nu preţuiesc timpul. Da, ştiu că postarea "Scântei" deja vă face cârcel la ochi, dar asta e. De ce să scriu despre nimicuri, chiar şi dacă nu am scris 9 zile? Revizuiţi profilul Milei, acolo scrie "Pentru că pot".
De la o vreme nu-mi mai place să scriu răspicat, clar, despre evenimentele random ale zilelor mele random din viaţa mea random. Nu am de ce să par/fiu originală, dar înserc să fiu. Un om bun mi-a spus că într-o societate de câcat trebuie să apari şi tu ca un exponent al ei, să te joci cu ea cum se joacă ea cu tine. Să ai o părere cu alţii, o vestimentaţie cu alţii... Mergeam grăbit de la cuvintele astea. Tot timpul merg grăbit când mă supăr. Nu am de ce să fiu o bucată de glod sur din gloata sură, din oraşul ăsta de beton sur. Nu vreau la şcoală să vin în cizme clonate de la piaţa centrală, cu genţi enorme cu 2 caiete în ele, cu glosul pe rojă de la Ruby Rose şi...cum le cheamă..."lasine" xD. Da, vreau să merg într-o fustă care să măture drumul, într-un pulover roşu/negru/violet/sur, cu ghiozdanul meu care se rupe în 2 părţi de la greutate ş vechime, cu 2 nasturi violeţi cusuţi pe el... Vreau aşa, pentru că aşa nu mă simt pată sură. Nu cred că aţi înţeles motivul acestui monolog scris, dar mă rog. Nici eu multe nu înţeleg.
E ceva inexplicabil de plăcut pentru mine în culoarea sură. Am început maniacal să vreau fustă sură, rochie sură, accesorii sure, mă dau cu farduri sure...şi n-am nici o piesă vestimentară sură. Mda.
Ascult de Poets of the Fall - Carnival of rust, din nou ca-n vremurile când ascultam o piesă cu zilele. Doar că acum ascult nu pentru melodie, ca atunci... Pentru versuri.

And more than ever, I hope to never fall, where enough is not the same it was before


Demult n-am mers într-un troleibuz. Îmi amintesc cum aveam vre-o 9-10 ani, nu ştiam oraşul deloc, la fel ca şi acum nu-l ştiu, şi mama promitea că odată ne vom sui într-un troleibuz şi vom merge toată ruta, tot oraşul... Mai întâi în 1, apoi în 2, apoi în 4, până vom ajunge la 28. Acum ştiu ce voi face în vacanţa de vară. Voi alege o zi de marţi, spre exemplu, ora 1-2 p.m, când deja toţi sunt la lucru, şi nimeni nu se înghesuieşte. Mă voi aşeza din nou la fereastră, voi lua biletul şi îl voi citit ca în copilărie.

Telib

urtnep o ierotălăc
nî zubileort
iel 2


Cândva era 05 inab/50 bani. Desigur, cineva va spune că e stupid să te dai cu transportul public înafara necesităţii de a te duce la şcoală/serviciu/piaţa centrală/casă. Eu găsesc în asta ceva absolut romantic, nemaipomenit de captivant. Afară plouă, tu stai printre vre-o 5-7 oameni în salonul prăfuit, cu scaune sure, cu taxatoarea grasă, lângă geamul pe care scrie cu vre-o cheie "Vasea" sau "Кино", pe care curge ploaia... E inexplicabil. E ploios.

Cana mea albă cu flori de mac plină cu ceai extrem de fierbinte, hârtii de la ciocolată pe masă, mâini calde, poza cu Cristina din stânga mea, un cactus prăfuit care trebuie stropit, dar nu-l stropesc, motivând că-n pustiu nu plouă peste 2 zile cum îl ud eu. Cartea lui Edgar Poe, mobilul albastru. Infinitatea de lumini dinafară.
Originialitatea devine random.

Sur.

marți, februarie 16, 2010

Scântei

6 au reacţionat
Spui lucruri subiective. Dar părerea ta contează cel mai mult pentru mine...
De ce tu? Pentru că.

De ce scriu despre tine? Pentru că mai mult nu am cui să-i povestesc. Tu nu iubeşti să asculţi lucruri adevărate despre tine.

Nu obişnuiesc să stau până târziu, dar acum ştiu că eşti tu undeva şi nu dormi, deci nu îmi poţi refuza să stau alături, la vre-o 5 kilometri depărtare. Alături e cuvânt relaţiv. Ai observat că totul e relativ? Normalitarea pentru cineva e anormală. Pentru mine e normal să te iubesc. Tu ştii asta. (?)
Vreau să scriu de parcă aş vorbi cu tine, ca atunci vara, în câmp, unde furnicile mi se băgau în sandalii. Şi tu să protestezi şi să ocărăşti furnicile. Protestează.
Mi-a părut idiot timpul mai mult ca perfectul. Ha, bate-mă cu cana recent terminată de lapte: tu eşti mai mult ca perfect.

Te văd pe tine în toată splendoarea ta, enervat şi rău. Eşti aşa drăguţ atunci. Şi te enervezi mai tare, pentru că eu râd. Şi vântul te flocăieşte şi părul tău blond e în toate părţile. Ştii, nu-mi plăceau blonzii...

Nu mă alungaaaa, tu! Dă-mi pace să vorbesc. Când vorbeşti în germană eu stau şi-mi închipui că mă trimiţi pentru toate păcatele mele, dar tu vorbeşte, hai...

Eu n-am poze cu tine. Am o poză, dar te vezi numai tu, faţa mea e ştearsă, eu mă feream de obiectiv. Ştii la ce mă împinge gândul ăsta? Că tu nu exişti. Că eu te-am inventat. În ce nuvelă vrei să trăieşti? Hai spune, eu am cunoştinţe bune acolo..)

Miroşi a ceva foarte plăcut, deşi nu am prins a ce anume. A vanilie, deşi n-are cum. Şi a mare... Eu mă uit în urma fiecărui om care miroase a tine. Şi ei-s aşa..mm... De ce toţi mă privesc ca pe cel mai bun salam ever?

Eşti mare şi puternic. Şi atunci când spui ceva, eu mă simt liniştită. Vorbeşte-mi toată viaţa. Vrei să murim într-o zi? Închipuie-ţi că te cer în căsătorie şi vei fi în rochie albă....)

Eşti fiară. Eşti atât de firesc, încât mi-e frică de tine.
Te iubesc. Am s-so spun şi asta cândva la fel de tare ca şi atunci când m-ai rugat să vorbesc mai încet şi eu special am ţipat pe tot cartierul "E gheaţăăăă".
Suntem descendenţi din iad, pentru că toată lumea e cu picioarele în sus. Libertatea nu înseamnă nimic. Ea tot e relativă. Eu mă simt liberă cu tine.

Ai intrat aşa uşor, fără voie, ai făcut un bardac absolut, mi te-ai băgat într-un atriu şi stai acolo, în sufletul meu inenigmatic.

Tu eşti ceea ce eu vreau să devin 18 ani. Tu eşti ceaţa care eu n-am fost. Ceaţa vidului, ceaţa din capul unui om beat. Nu, nu e intemeiat, doar îmi place cum sună şi am să vorbesc aşa cum îmi place, pentru că tu n-ai să-mi spui să tac, dar eu am să simt când va trebui să închid gura.

Noi stăm aiurea cu bagajele unul în cap la altul. Sufletul meu s-a transformat într-o gară. Nu ştiu de ce, dar îmi pare că feroviară. Şi trenurile merg şi merg, verzi, cu linii roşii, cu fum şi cu sunetul lor specific. Sufletul meu e Kings Cross.

De la tine vin jeturi de lumină. Şi eu le absorb şi savurez...savurez lumina ta.

Apoi tu mergi pe-un drum şi eu pe o ulicioară veche, cu nişte tufe de măceş pe caldarâm, cu nişte case făcute parcă din prăjutura Napoleon, instabile, risipindu-se sub greutatea lor, pitice şi vechi. Eu merg de drumuleţul plin de praf, sunt într-o rochie neagră cu buline albe. Tu mergi pe-un drum larg, pavat, cu case victoriene pe o parte şi alta a drumului. Drumul larg merge alături de o potecă. Spirale, spirale...mă dor ochii.

Nu înţelegi nimic. Sunt imaginile din capul meu.

Teatrul Eminescu e inundat de zăpadă, zăpada cade din tavan pe parterul roşu. Noi stăm pe scenă direct pe podea, pe scânduri vechi, găurite de insecte...lemnivore să le zicem. Şi jucăm în cărţi. Şi zăpada cade deasupra şi tot cad...În tine.

Mă doare capul pentru că acolo se împing multe imagini ca babele la poştă ca să ia pensia. Mi-e dor de ochii tăi albaştri. Mi-e dor să-mi fie dor.

Am talent în a bate câmpii. Mai mult nu am talent în nimic. Dar toată viaţa te poţi ocupa cu bătutul câmpilor.

Vom trăi în Noua Zeelandă, pentru că asta a fost prima denumire care mi-a venit în cap când m-am gândit la Globul pământesc. Dar acolo nu va fi iarnă, deci trebuie să trăim acolo unde vom putea să ne jucăm în cărţi sub zăpadă.

De ce am scris despre cărţile de joc? Oricum nu am jucat cu tine în cărţi niciodată.

Vom sta pe pervaz şi vom număra rândunelile care vor veni din ţările calde, pentru a simţi primăvara.

Tu ai fost primul om pe care l-am văzut clar dintr-o mulţime. Fără ochelari. Am să te privesc veşnic, am să te desenez în capul meu...

Şi ai fost şi vei fi universul cuprins într-un iris albastru, într-o cămaşă sură, într-o zi de vară cu dovleci, într-o pădure primăvăratică, întro sticlă verzuie de la vin, în fotografia copacului din Cehia...

Am să te pun să accepţi să facem o poză, unde va fi faţa mea non-fotogenică, alături de faţa ta cu aceeaşi caracteristică.

Lasă-mă să cânt în capul tău.

Fin.



luni, februarie 15, 2010

Bred cute

4 au reacţionat
Bună ziua, puii mei.
Astăzi Phelea e într-o dispoziţie mai bună decât data trecută şi nu veţi avea motive de a califica postarea drept din cale-afară de proastă.
Azi am dormit o lecţie acasă. Mama s-a dus înaintea mea, deci eu mai n-am pierdut firul, am mâncat ce-a fost şi hai, bre. În fine, mai bine nu veneam. Nici a 2 n-am făcut-o.
Duminică a fost adunare de părinţi la cor. S-au socotit banii, s-au cerut milioane de xerox-uri pentru toate documentele existente. Dar YAY, eu ş Alice mergem în Belgia *dăns*. Deja văd cât de nebune vom fi, singure pe capul nostru. 10 zile fără şcoală taman în perioada testelor finale, 10 zile departe de casă, văzând Europa. Poate n-aş fi eu aşa nebună de cap de fericire, dar înafară de Ucraina nu am văzut nimic. Şi aici deodată Polonia, Ungaria, Austria, Germania (dăns one more time) şi Belgia...
De ieri am început să port un medalion căruia nu-i trăgeam atenţie până acum, deşi îl am de foarte demult. Unul cu muza Euterpe, muza muzicii. Şi am zis că am să-l port tot timpul ăsta să-mi ţină noroc. Deşi, mda. N-am fost niciodată superstiţioasă.
Ăm, puii mei. Dacă cineva aici consideră ziua de 14 februarie ceva important, atunci hăpi 14 februarie de ieri, care sper că a fost pentru voi happy. Eu însă o cred bull shit, e doar o zi când comercianţii de muci rozovi fac bani din tot gunoiul. Cel mai de-a oaia se simt cei care-n ziua asta n-au pe nimeni (adică cei ce plac sărbătoarea, ce-i dau un rost). Hai atunci să facem ziua frumoşilor, ziua bogaţilor, ziua fericiţilor. Ca urâţii, săracii şi disperaţii să se simtă a piece of shit.
Puii mei, cei pe care îi iubesc, ei ştiu asta. Eu personal când zic "14 februarie", îmi amintesc toate porcăriile, scrisorelile şi desenele din clasele a 5-8, când se punea o "corobcă" rozovioară la intrare ş toţi stăteau îmbulziţi să pună o bucăţică de hârtie cu inimioare. Îmi aduc aminte de mine şi Mila, care găteam un pricol de care-s în stare numai 2 fete de 13 ani, când am luat o foaie rozovă, parfumul mamei dulce cadonat de cineva care nu ştia gusturile ei în parfumerie, pixul rozov şi am început a crea... O da, aia era creaţie... Pentru un scop măreţ care justifica mijloacele *satanic laugh*. Ţin minte doar cum foaia aia am scos-o la balcon şi am prins-o cu un cleştişor şi a stat ea acolo până nu s-a aerisit. Păcat că am renunţat la ea.
Dragobetele rocks!
Hai acum ca oamenii CILIVIZAŢI să vorbim despre vremea de afară. Caracteristica iernii astea se înscrie într-un cuvânt: sux. Am o descoperire. Pe gheaţă e mai uşor să mergi în deal, decât la vale. Azi Iura mi-a cerut cartea de Edgar Poe s-o citească... Simt eu că va pica ceriu-n cap mâine. Să nu ieşiţi fără umbrelă din casă.
Apropo de umbrele. M-a apucat un târş prozaic când am văzut italienii fotcăind Coliseum-ul înzăpezit ş care fac mare brânză din 2 centimetri de zăpadă. Wălcom, cum s-ar zîşe.
Şi pentru ca să fie sweet ş cute, na-vă un cântecel la sfârşit.

joi, februarie 11, 2010

Plouă în capul meu

9 au reacţionat

Cărţi deschise sau închise peste tot unde era cândva loc liber. O cană de cafea cu o panglică de vapori transparenţi în care cu întârziere a fost adăugat zahărul. O jumătate muşcată de tartină, şerveţele uscate şi deja umede, mobilul vechi care ţipă la fiecre 5 minute că se descarcă. Teaca de la ochelari încleiată azi la biologie cu bandă lipicioasă. Nici un prieten online pe mutre. Frig constant. Linişte absolută, doar tastele şi rareori troleibuzul care merge pe Ismail. Vântul intră prin crăpături de afară şi bate draperiile.
Văd atâţia oameni în fiecare zi. Pe unii despre care nu ştiu nimic, copii care se duc la şcoală dimineaţa şi îi aud spunând mamelor nişte poezii alde "Din văzduh cumplita iarnă...". Aceiaşi "gheaghi" care dimineaţa descoperă America prin "Ce domnişoară frumoasă". Consătenii de liceu, gopul Vasea cu gopul Dionis care stau şi fumează lângă poarta răblăjită chiar de dimineaţă. Roşca cu ţipătul lui de fată mare care îl ştiu dintr-a 6 pe tot coridoru' "La leeeecţieeee!".
Tare obosită mă simt. Pontul: am descoperit că nu devin obosită, ci tot timpul sunt obosită. Epuizarea trece pe-un timp, bagi un zâmbet, spui la timp "bine, merci", mai bei o bere, mai bei un ceai dacă nu merge... Nu spun, sunt unele zile când într-adevăr mă simt plină de energie *fucking full of energy to go and fuck everybody everywhere*. Dar zilele astea ori le creez eu, ori dacă ele există...hm..da' oare există?
Hm, mă supăr şi mă simt presată când mi se spune că la şcoală e hernea, să vezi tu la colegiu/univer/şcoli profesionale/serviciu/pensie cât e de greu, aşa că tipa zi ş tu bogdaproste că încă eşti la şcoală. Dap' cum să nu! Mie referatul de 20 de foi la "Muncă, talent ş cutezanţa aia greobannaya" mi se pare foarte real, precum şi repetiţiile câte 2 ore la cor, care crapă timp (deşi îmi plac, dar oricum crapă timp). Precum şi eseurile de azi pe mâine, comentariile literare la operele care nici nu le-ai citit (câte 4 pe săptămână), citirea concomitent a lui "Ion" şi Salinger şi plus la toate astea să spui că da, la şcoală e hernea! Desigur, sunt lecţii care nu le dăm drept importante, da' dacă eu nu iau biologia în serios, asta nu înseamnă că niciodată nu voi avea 2 la ea. Ştiţi ceva, azi am descoperit că eu la bio am 2 de 8, iar gopul Dionis are un 7 ş un 9. Ceea ce e echivalent cu nota mea. Şi-n pizda măsii, eu ştiu cine ş cât merită, că el n-a prăşit pentru şcoala asta 11 ani! Nu, nu cred că asta vă este important, dar înghiţiţi, pentru că e blogul meu şi e durerea mea de cap.
Şi da, ieri am descoperit că Vitalik aşa ş a rămas turnător şi pidar cum a şi fost cândva tare demult prin '42. Mulţumesc, Iura.
Clasa noastră s-a trezit că vrea să participe la Romeo şi Julieta. Vreau să piardă.
Vreau să am căşti, pentru ca în cel mai important moment să mi le bag în urechi şi să mă deconectez de lumea asta.
Încă mai este cafea în cană. Gut.

duminică, februarie 07, 2010

Cărţile şi mania rochiei roşii

3 au reacţionat
Nu se poate spune în cazul primăverii: "Numai să vină imediat şi să dureze destul." I se poate spune doar: "Să vină, să mă binecuvânteze cu speranţa ei, şi să rămână cât poate mai mult."

2 zile nu am apărut pe net ca lumea, pentru că citeam ceva din cale-afară de captivant: 11 minute de Paulo Coelho. Deşi am mai auzit de cartea asta demult, chiar am şi încercat o dată s-o citesc, dar nu a mers (eram mică) am citit în prima zi timp de 3 ore 100 de foi, şi am spus că demult n-am citit ceva mai bun. De altfel m-am apucat concomitent şi de Kafka Castelul şi de Edgar Poe. Ştiţi, am decis că trebuie să-mi fac o listă de scopuri în viaţă ca să nu-mi irosesc timpul de-a oaia. Să nu stau ore-n şir pe net, să am dificită de aer şi priviri, dificită de fericire... Am realizat multe după lecturarea acestei cărţi. Ea umple de o "lumină specială" cum spunea personajul Ralf Hart. Te face să înţelegi chiar şi neînţelesul. Adică...să crezi în el. Iar acest lucru îl poate face numai dragostea. Încrederea în necunoscut. Ştiţi, aş vrea ca şi proza mea să trezească în oameni ceva aparte, să obţină prin ea ceva, sau să dea uitării. Să schimbe ceva în ei, să fie ca un întrerupător: poc! şi e cu totul altă imagine, unde lumina inundă întunericul.
În fine, îmi amintesc ziua de ieri şi îmi pare imposibil ca una şi aceeaşi persoană să fie şi ieri şi azi: una care scrie filosofii care nu le trebuie nimănui şi una râsul căreia se auzea din veceul Avtobusului. Ziua lu' menu Nika . A fost suit ş kiut (sweet şi cute, pt cei care nu ştiu slang-ul nostru cu men's).
Şi da, după ieri am realizat absolut ferm că-s absolut non-fotogenică. Nasul ca o cartofă mică, ochii desenaţi intens şi mutra aiurea. Şi nu, nu sufer de chiar so low self-esteem. Hm, englezismele îmi aduc aminte că trebuie să scriu încă o scrisoare la engleză, dar nu am chef deloc. Unica ce mă bucură în ziua de mâine e posibilitatea de a dormi prima lecţie home, pentru că profa' de mate e la cursuri pe 3 săptămâini.
Da, hai să revenim la titlul postării. Rochii roşii. Deci, dragii mei, mi-a venit o idee să dau la cusut/cumpăr o rochie roşie/bordeaux/ca jinul. Am găsit deja şi ceva modele (care le caut mai mult printre rochiile lui Dita von Teese) şi o rochie neagră în buline albe/bej. Am materie, deci în vacanţa de primăvară o dau la cusut. Iată cum va fi, dacă desigur o vor croi cum trebuie:
Aia roşie s-a angajat *pe capul ei* să încerce să mi-o facă Nika de my b'day. Am intrat ieri după serbare la Gemeni şi am văzut metrul de atlas de 50. E mego să ai rochie de altas, dar se poate să fie şi una mai simplă, cred. Pentru că de altfel îmi va fi jale să ies cu rochie de atlas des şi aiurea, iar cu una mai simplă se poate de dus peste tot cu ea. Totuşi roşul arată absolut perfect. Ştiţi, după ce am scris nuvela Femeia ploii am decis că vreau în ruptul capului mănuşi de satin negre până la cot.
Iaca na, nu mai am ce scrie, despre cor nu mai vreau să scriu, şi aşa e clar că nu mai o4cuiesc până în aprilie. Iaca chiar m-a sunat Cristi ş mi-a spus că-i e dor şi să ne vedem mâine. Yate, la
cineva încă-i e dor din gaşca aia unită din vară... Hm.
În fine, voi toţi să fiţi cumini, puii mei. La şcoală nu fiţi=)

P.S: încep să scriu plictisitor. Pentru ceva interesant pe blog, trebuie să se întâmple ceva într-adevăr interesant.

miercuri, februarie 03, 2010

Primele zile de februarie

3 au reacţionat
I'll wait my turn
Watch you burn...

Bună ziua, drag(c)ii mei.
Nu am scris din ianuarie tocmai. Şi totuşi nu s-a schimbat nimic.
Vă scriu vouă despre zilele mele destul de random în loc să fac o lucrare pe romantism la limba română şi în loc de 2 teme la bio. Urăsc joia. La fel de mult ca şi lunea. Şi marţia, şi miercurea xD.
Eu plac doar ziua de vineri seara. Toţi elevii mă înţeleg de ce.
Am venit pe la 2, mai devreme decât de obicei. Am trecut pe la sala cu orgă pentru a vedea cum stă faza cu biletele de juma' preţ pentru elevi la concertul profului nostru de cor. Baborniţa care la prima vedere pare a fi o păpădie inofensivă, nu a înţeles nimic din rugămintea şi întrebarea mea în română şi mi-a dat 2 bilete. După aia tocmai a început să se vrubească că nu iau bilet de adult şi a început: "Девушка, что вы от меня хотите?! Я не знаю". Ei păi aşa şi trebuia deodată să spui. Am cumpărat deci un bilet de 20 şi i l-am băgat mamei. Eu şi Alice vom lua bilete deja înainte de propriul zis concert.
Am venit la educaţia fizică azi într-o dispoziţie absolut "uşisă". Livia era arhifericită, ahripozitivă şi arhienervantă. Toţi erau fericiţi de jopa că nu au tocmai 2 lecţii de mate' azi şi că vor praibi a 2 istorie, care vine după 2 matematici. La engleză am primit următorul 9 din 4, şi asta mă enervează profund, pentru că semestrul trecut am avut 10 pe linie şi doar un 9, shit. Lenea. La istorie am fost la tapat planul didactic al profei şi la mate' lumea juca adevăr şi provocare. Adică ăm...cei 5 care am rămas. Ei, eu am mâncat frumuşel o frunză. Eu deja am experienţă la asta. Des mi-a nimerit, deci ştiu care frunze nu put, nu sunt amare şi n-au perişori. Îmi place mai mult versiunea asta de provocare şi adevăr. Noi scriem foiţi şi le punem într-o cuşmă apoi tragem la noroc. Deci joaca nu e o metodă să te răzbuni sau să faci pacoste. Sau şi mai bine: să scoţi din om dacă e virgin sau nu. Dacă la vârsta pubertară era prostia cu sărutatul la dreapta şi la stânga, ap acum întreabă aşa bred. Încă iaca mie mi-a nimerit aşa pacoste să dansez striptease. Eu le-am arătat o figă mare şi frumoasă şi i-am trimis nah. Şi ştiţi la ce scandal s-a ajuns? Că clasa nu e unită, că eu-s oaie şi că nu ştiu să "mă prikalesk".
În fine, de la istorie eu frumos am plecat, deşi profa a spus să rămânem toţi ca să trecem unificarea Germaniei. Da' chiar figa vouă.
Am răcit iar. Şi da, mă enervează timpul de afară.
Am venit home, am adus biletul ăla boţit, am citit un inbox care mi-a încălzit sufletul, am vorbit cu Vitalie şi continui să vorbesc. El mi-a amintit de light rock, perioada aproape uitată din viaţa mea. Am scotocit prin mapele încă nearuncare şi am găsit ceva Placebo şi altceva punk, light, bi2. Hm, vremuri.
Am decis de lunea asta să slăbesc şi figa: luni a fost ziua mamei, deci rezultă torta, salatele cu maio şi tartineeee. Deci încep de lunea viitoare să slăbesc.
Mă simt aiurea, parcă n-aş avea satisfacţie de la cele făcute, nu-mi place nimic, sunt apatică şi...să-mi dea pace toată lumea să înnebunesc după propriul plac. Cam asta rezultă. Colegii de clasă mă zaipesc, fake friends au uitat de me, iar eu nu le amintesc. Truly friends au chestiile lor. Şi-aşa aştept primăvara, parcă ea îmi va întoarce şi viaţa fără apăsătoarea captivitate şi toţi oamenii dragi.
Am început a citit Franz Kafka - evreu din Cehia care a scris în germană. Şi suprarealismul lui bolnăvicios îmi place.
În fine, fiţi cuminţi. Vă iubesc Ţin la voi.