joi, decembrie 31, 2009

Blog Roşu

0 au reacţionat
Asta se numeşte să te scoli dimineaţa şi primul tău gând să fie că vrei blog roşu. Copil absorbit de internet. Uhm, de când m-am dezactivat de pe mutre, deschid netul mai mult ca un reflex. Şi închid cam peste o oră. Dacă vreţi să reuşiţi ceva la şcoală şi să atrageţi mai multă atenţie la ce vă vorbeşte mama, dezactivaţi-vă de pe faces.md. Evident, spun bred.
Hm, bloguri roşii - 27 de pagini pe btemplates.com. Urâte toate. Nici ăsta tare nu-mi place, i-am făcut deja multe modificări, dar măcar e cât de cât drăgălaş. Pentru că tema mea de rezervă s-a dus la blogul Milei.
Azi e Anul Nou, puii mei. Să fiţi cuminţi şi să nu beţi mult. Phelea vă hug-uieşte pe toţi.
Deja pe 1 va trebui să mă tâtâi la mătuş'mea. Iar voi trebui să redau rojei mele o expresie cât mai minunată şi poate reuşesc să svalesc cumva mai devreme.
Îmi curge sânge din nas de 3 zile la rând. O întreb pe Nika ce-o fi. Ea cică: "Ori lipsă de oxigen, ori e prea cald, ori ai stress, ori prea mult stai la comp." Dragilor, eu am toate simptomele.
Sâmbătă mă duc la cor, deşi nu-s sigură că va avea loc, dar am decis să merg cu Alice "la razvedcă" şi dacă nu găsim nici un om pe locul acţiunii ne ducem undeva să ne plimbăm.
Niftemu: eu acum tipa fac curat.
Mama deja de 2 ani mă întreabă unde eu ata m-am învăţat să deschid şampania. Ea se teme să nu "buhnească" xDD. Şi încă cu aşa ochi se uită la mine, parcă aş fi buharic cu staj. Aşa că la noi înainte de Anul Nou puteţi observa aşa o imagine (dacă desigur vă puteţi căţăra la al 11 etaj să vă uitaţi în fereastră): eu stau ş deschid sticla, mama stă la "grupa podderjki" şi într-una şopteşte: "Amuş buhneşte, precis!!!".
În fine, tot binele câte puţin. Mă duc să privesc "Dr. House" xP.

miercuri, decembrie 30, 2009

Nu există magie

4 au reacţionat
Anul ăsta trece greu, apăsător... Îmi pare că toate chestiile cele mai bune şi totodată cele mai rele s-au întâmplat anume anul ăsta.
Mâine va fi acest Big Day *sarcastic* pentru care oamenii cumpără tot gunoiul de prin magazine, şi încă un motiv de a se îmbăta ca porcii. Şi totuşi tot timpul persistă o dorinţă (cel puţin la mine) de întâmplare a unei minuni, să se întâmple ceva bun, cald, fericit... Hm, numai nu anul ăsta. Am pierdut o parte din mine. Irecuperabil, irenovabil, brusc. Chiar dacă apoi va reveni la lor, va durea, va fi încleiat cu bandă lipicioasă, se va infecta...Dar vreau, cel mai mult acum vreau să fie totul ca înainte. Nu ştiu cum să fac, ce să fac, umblu prin casă ca o nălucă, beau ceai, iar beau ceai. Apoi ascult Coma - Coboară-mă-n rai. Şi mi se face absolut greu. Apare dorinţa momentană de a ieşi afară, de a merge oriunde, cu oricine sau singură, să umblu kilometri în deal şi să ajung undeva şi să mă culc să adorm.
Azi a fost Mila. Am făcut cartofi prăjiţi, am stat, ca de obicei, prea puţin, i-am făcut blog. Iar apoi ea s-a dus. Şi totul din nou... Şi never n-a mai fost aşa greu.
De ce scriu asta? De ce?! E atât de personal, atât de al meu, privat. De ce scriu asta pe un blog văzut de oricine ar vrea? Altfel n-o să fie. Ma bine n-o să fie. Magie nu există. Urăsc să ţin minte.
Nu voi iubi mai mult niciodată Anul Nou. El îmi fură speranţele. Şi totuşi el n-are nici o vină.
E un exces de vid în interior
Un exces de geamăt
În fiecare celulă.
Omoară-mă.

duminică, decembrie 27, 2009

"Fereastra". Analiză literară.

20 au reacţionat
Schweren


10.11.09.

...Atunci când îi spui unui om "Te iubesc",
înseamnă că îi spui "Tu vei trăi veşnic"...

Era o iarnă moale, de aia când gerul uşor te pişcă de nas, dar nu te arde. În Schweren se lăsă o astfel de iarnă. Cădeau fulgi mari, haotici, buimaci, duşi de vântul vestic dinspre ocean. În orăşelul ăsta mic german tot timpul era - dacă nu frig - răcoare.
Schweren stătea adormit sub zăpadă şi numai din când în când se vedeau acoperişurile roşii golaşe. Un model de oraş european, făcut parcă pentru pensionari, îndepărtat de gălăgie, mic de 100.000 de locuitori, înconjurat de 12 lacuri şi pădure şi, evident, cu o mică biserică de tip gotic drept în centru.
Amelie nu agrea frigul, însă atunci când ningea, ea ieşea din casa ei 2x2 de lângă biserică şi venea în golful minuscul din sudul orăşelului, se aşeza pe scăunaşul care îl târâia de casă şi privea cum cad fulgii pe apă, oprindu-se pe suprafaţă pe două secunde şi apoi topindu-se. Obişnuia să facă aşa fiind încă mică, cu bunicul Mathis, care îi spunea ceva de război, ea nu mai ţine minte ce, apoi fiind mai mare, după colegiu, scoţând din ghiozdan un pic de cafea amaretto şi ţigările. Şi parcă tot aceiaşi fulgi, aceiaşi apă... Ea niciodată nu schimba această tradiţie. Chiar dacă cu 2 luni în urmă Amelie murise pălită de un Wolswagen sur. Pur şi simplu trecuse strada, iar când şi-a întors capul, s-a văzut pe asfalt.
La înmormântările ei n-a fost aproape nimeni. Mamă-sa a lăsat-o demult bunicului Mathis şi a plecat în Bonn...Demult...Foarte demult. Iar Mathis tot n-a putut trăi veşnic. Amelie s-a gândit că e prozaic. Mai ales că ea niciodată n-a crezut în fantome. Ea s-a culcat pe zăpadă şi a făcut un îngeraş, energic dând din mâini şi picioare.

***
Franz Heinen trăia într-o căsuţă 2x2 de lângă biserică. El era pictor şi în Schweren s-a mutat cu traiul în sezonul de iarnă pe jumătate de an sau un an, pentru a imortaliza ceva, măcar o particulă din oraşul în care s-a îndrăgostit de la o simplă broşură cu reclama turismului local.
Melancolic şi romantic de fire, parcă tot timpul un pic ameţit, şifonat, dar înverşunat şi încăpăţinat, Franz era reprezentantul tipului de oameni care trăiesc din vise împletite în realitate. El prefera singurătatea, vinul fiert şi filmele vechi. Avea păr lung, castaniu, prins la ceafă cu un elastic, ochelari în ramă subţire neagră şi nişte ochi verzi nemaipomeniţi. Casa în care locuia era mică, însă parcă calmă şi drăguţă. Cel mai frumos timp era atunci când dimineaţa Franz stătea pe pervaz cu cana de cafea şi în fiecare zi, la aceeaşi oră băteau clopotele de la biserică şi sute de porumbei se ridicau în aer şi zburau spre fereastra lui. Prima dată i s-a părut că păsările vor sparge fereastra, dar ele se înălţau pe acoperişul casei cu jumătate de metru evitând pălitura de sticlă. Era cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată. Trecuse abia o săptămână de când trăia în Schweren şi, despre casa în care locuia, ştia doar că îi aparţinea cândva unei domnişoare care murise recent. Franz bău cafeaua şi deschise fereastra. Astăzi el va picta biserica.

***

Lui Amelie tot timpul i-a părut că fantomele sunt rezultatul credinţei oamenilor, de-a lungul veacurilor, în superstiţii tâmpite. Ei iată, nu-i aşa. Ea doar ştia precis că-i era frică de moarte şi că era ateu. Vecinătatea cu biserica nu i-a adus nimic rău sau bun, înafară de un deşteptător automat şi un trib de porumbei năluci, care îi umpleau pervazul cu pene şi excremente. Pff, adorabil.
Amelie era blondă. Şi asta nu-i strica creierii. Avea păr lung până la brâu, de culoarea grâului. Era micuţă şi avea ochi mari căprui. Şi nişte urechi ascuţite, din cauza cărora toţi, încă de pe vremurile şcolii, o numeau elf. Oare de ce câte puţin începea să urască elfii?
Uite nu-l înţelegea ea pe Franz ăsta care adora casa ei, stătea la fereastra ei şi admira hulubii ei "religioşi"! Veşnic beat, dezordonat şi prea bohemic, Franz o irita. Acum ea pur şi simplu trebuia să se deprindă că în casa ei trăieşte un boschetar! Nemaipomenit de insultător...

***

Când Franz a cumpărat casa, primul lucru care îl observase a fost fereastra. Sus împodobită cu vitralii, formând o arcă şi deschizându-se din ambele părţi, mare până-n podea. De casă te îndrăgosteai văzând doar fereastra. Locuinţa era şi ea frumoasă, amenajată cu gust, mobila era veche, iar portierele grele de catifea bordeaux legate cu şireturi argintii atrăgeau privirea ca magnetul. Casa rămăsese aproape neschimbată de la moartea proprietarei şi Franz, care credea în lumi paralele, a decis să nu se amestece în interior. Mai ales că unele obiecre se mişcau şi asta îl punea pe gânduri. Atunci el pur şi simplu pleca de acasă. Şi Amelie venea, se aşeza pe pervaz şi hrănea cu pâine hulubii. Apoi din geam îl vedea pe Fraz cu planşele şi vopselele, îmbrăcat în nişte ghete, blugi rupţi, scurtă cafenie şi o căciulă verde cu pompon şi fular la fel de hazliu.
În dimineaţa aia când Amelie a stins şi a aprins lumina jumătate de oră fără întrerupere, Franz a lăsat lucrarea sa în abstracţionism şi a privit undeva în gol. După sticla geamului era o zi cristalină de ianuarie, nu era pic de vânt şi 2 porumbei stăteau drept pe vârful acoperişului bisericesc. Era una din zilele când numaidecât vrei să ieţi afară, să iai cu tine ceva cald de băut şi să te uiţi cum ninge, de parcă cad secundele din circuit. Şi aerul e atât de curat şi rece, încât poţi să-l tai frumos cu foarfeca.
- Cum te cheamă? - întrebă Franz fereastra.
Peste jumătate de minut el văzu în aer un creion care cu chin cu vai a scris pe sticlă: "Amelie" şi repejor adăugase: "oaio".
Franz a râs şi a ieşit afară.

***

Cerul era greu, sur, parcă tindea să cadă peste oraş. Zilele treceau încet, monoton, aşa cum obişnuiesc să treacă în provincie. Tablourile lui Franz se vindeau rău. În primii ani după unificare lumea era preoupată de altceva decât de peisaje iernatice pe care se duceau kilometri de foi şi o cantitate enormă de vopsea albă.
El privea un film cu Marlene Dietrich, şi casa era plină de fum sidefiu, îmbătător. Era beat sau nu, nimeni nu putea şti: el era veşnic ameţit şi-ţi părea că altfel nu poate fi. Scrumiera de alături era plină, în ea se vedea resturile a vre-o 15 ţigări fumate. Franz fumă până la urmă şi scoase dintr-un munte de cărţi, foi, pensule, o foaie cât de cât curată şi începu să scrie. Părul lui desprins îi dădea în ochi, lentilele ochelarilor luceau în lumina ecranului. El scrisese repede, 2 minute, apoi se lăsă în fotoliu şi adormise cu televozorul aprins.

Lieb Amelie.
Îţi mulţmesc din tot sufletul meu de oaie că am avut onoarea să citesc numele tău. Prezenţa ta nu mă înspăimântă, aşa că nu merită să-mi ridici cheltuielile pentru comunale, dând drumul la apă şi jucându-te cu lumina.
Mă cheamă Franz Heinen şi sunt din Berlin. Am 25 de ani, am absolvit Academia de arte din Berlin, m-am născut în aprilie şi fumez de la 13 ani. Drăcie, dar asta sună ca un anunţ pentru un celibatar care nu mai vrea să fie unul. Hm...
Ai o casă frumoasă şi un caracter oribil. Cu toate astea vreau să am o poză de a ta. Vreau să te pictez.
Franz

***

Amelie nu ştia să înoate, în schimb foarte bine ştia să conducă maşina şi să treacă drumul. Tâmpit. Foarte tâmpit. Iată de ce ea nu murise când se plimba cu barca pe lac împreună cu Erich? Trebuiau să se căsătorească, iar el s-a limitat la vizitarea înmormântărilor ei şi a adus trandafirii care ea îi ura. Doar acum îşi dădea seama că nu-l iubea şi n-o iubea. O prozaică istorie de non-dragoste.
Era iar lângă apă. Nu ningea. Apa de lângă mal era îngheţată. Frigul... Nu-l simţea. Dar ştia că era frig.
Bizar. Până şi murise într-o rochie bordeaux care nu-i plăcea niciodată, şi în ea îi este dat să-ţi scurteze veşnicia...Nda.
Apoi brusc i se făcu milă de Franz şi se simţi vinovată. Venise acasă strecurându-se prin uşa de la intrare (Ceruri! Şi acest stereotip e adevăr.) şi văzuse camera plină de fum, televizorul care arăta 2 oameni care mimau mare dragoste şi pe Franz dormind în fotoliu. Pe masă era o foaie pe care era numele ei. Devenea interesant.
Citea atent şi rar. Franz avea un scris frumos, aranjat, bohemic. Ea a făcut din foaie o corăbioară de hârtie şi s-a aşezat în celălat fotoliu, gândindu-se ce să-i scrie înapoi şi dacă merită să-l acopere cu o plapumă.

***

Ştiri din psihiatrie

3 au reacţionat
Iaca am şi pus o denumire nouă la blog. Nu-mi prea place, dar nu am idei, iar ideile propuse de Anonim sunt funny)). Însă să mai stau o zi cu Coma Black deam tot nu mi-ar fi plăcut.
Sincer vă spun, nu am despre ce scrie, dar stau şi scriu.
Aş fi vrut undeva să ies, e funny luând în consideraţie că eu sunt om care adoră să stea acasă şi să nu facă nimic. Dar e vacanţă, vreau să ies măcar să mă duc să casc gura pe undeva. Ieri dimineaţa mama se trezeşte şi umblă prin casă, apoi cică: "Licuţa, aşa vreau la Mall". Când îi amintesc că suntem falite, face o faţă de martiră ş cică: "Măcar să ne uităăăm". Funny, mama nu e shopoholic. Dar se vede că într-adevăr demult nu am bătut drumurile la magazine. Acum dumneaei prăjeşte peşte. Blin, peste o zi prăjeşte peşte. Eu deam m-am zaipit să-l mănânc, luând în consideraţie că aproape nu îl suport. Apropo, despre cei ce nu iubesc peştele: Mila vine la mine pe 29, bananadăns indeed!
Azi am avut un vis trăsnit. Parcă săream într-un havuz, era o joacă. Participanţii trebuiau să nu nimerească în apă. Eram în balerinii mei bej care demult se odihnesc în pace într-o ladă de gunoi. Hm, apoi toată acţiunea s-a transferat într-un cimitir ciudat. Morminte erau doar pe perimetru, în centru era foarte multă lume, parcă ar fi fost un concert, sau ceva de genu'. Lângă mine stătea Mila, şoptea ceva. Aiurea vis, m-am trezit la 5 dimineaţa.
Voi posta totuşi "Fereastra" în stare neterminată şi voi vedea ce veţi spune voi... Proiect mort, în viziunea mea.
Ghiciţi ce ascult? Marşul funerar a lui Chopin. Nu, nu e bine să ai aşa vise tupîe la 5 dimineaţa))
Mi-am amintit de spusele lu' Nathalee, care spune că atunci când scrie pe blog, parcă ar vorbi cu ea. Mmm, suntem oameni nebuni. Doar că atunci când suntem cu alţi oameni nebuni, nu ne observăm nebunia. Ea se observă în singurătate.
Ah, încă ceva, nu-mi place că sunt omuleţ deprins să fie treaz doar până la 12 cel mult, şi să stea la comp până la 11 cel mult. Am observat că lumea cel mai des stă trează şi activează anume noapte. Fee, eu, cea care stau dimineţile la comp vă pupă pe toţi şi se duce să tapeze imediat postarea nouă cu titulul "Fereastra. Încercarea de nu a mă pozorî".

vineri, decembrie 25, 2009

...acest frumos cuvânt "suflet"...

1 au reacţionat
Foarte aiurea mă simt. Bronşita face "pricoale", tusa îmi scuipă plămânii ş deja mă dor coastele.
M-am uitat azi la "Hachiko". Trist film, am plâns cu mama împreună, am cheltuit 2 pacheţele de şerveţele. Ascult Otto Dix, una din cele 2 trupe ruseşti care le pot asculta. Am refuzat cu totul trupele ruse. Hm, am trecut la finlandezi xD. Citesc în fiecare an iarna, deja 3 ani "Portretul lui Dorian Gray", poate că anume iarna l-am întâlnit pe Vlad, care a devenit încă un motiv. Sau cartea încă un motiv de a-mi aminti de el.
Nu vreau comentarii la postul ăsta, nu vreau să-l scriu, dar mâinile singure tapează, încă şi cu o viteză nemaipomenită, degetele dor de la aşa pălituri... Căşti, darkwave, mama ocupată cu treburile ei, Doina în skype, conversaţie care un pic uşurează sufletul, dar nu până la urmă... O, "Valsul" lui Drau... Hm, când zic "Drau" mi amintesc de Nikasan. Aş vrea să am calitatea ei de a fi rece. O da..aş vrea. Mă urăsc, mă urăsc pentru că sunt impulsivă, pentru că fac nişte decizii momentane, necalculate. Sun om slab. Nu vreau să fiu aşa. Dar anume aşa şi sunt. Când privesc în oglindă văd nişte ochi nebuni.
Stau şi mă uit 5 minute la liniuţa asta verticală care apare şi dispare. Din alineat. Dintr-un capitol nou, de pe o foaie curată. Nu voi mai începe nimic de pe o altă foaie. Toate sunt murdare.
E blog, personal, scriu ce vreau. Hm, aiurea frază, e parcă un scut cu care te aperi de o posibilă compătimire, sau de un atac, sau de ochi străini. Şi totuţi scrii ce te doare. Dependenţa de calculator. Ne creăm lumi paralele.
Ferească-vă dumnezeu de aşa breduri ca la mine aici, copii.
Ştiţi ce vreau acum să fac? Să-mi formatez Windows-ul şi să arunc mobilul.
Noapte bună, scumpilor.

joi, decembrie 24, 2009

Demult

0 au reacţionat
Found at: http://www.filestube.com

Astăzi am vrut să-mi amintesc...

Sărbători fericite, puii mei!

2 au reacţionat
Dragii mei, acum va urma cea mai scurtă postare de pe blog (mint).
Vreau să vă urez sărbători fericite, vacanţă de care să fiţi mulţumiţi, să-i puteţi suporta pe părinţii voştri care vor sta 10 zile acasă pe capul vostru, să faceţi bradu', să nu răciţi, să fiţi buni la suflet şi la anu', pentru a primi cadouri de la tata/fratele/mama/bunica/căţelul deghizat în Moş Crăciun, să aflaţi ceva nou, să vă faceţi prieteni buni, să vă adunaţi mai des cu cei dragi şi să nu faceţi asta doar de sărbători.

Happy Holidays!

marți, decembrie 22, 2009

Inenigmatica

1 au reacţionat
Azi nu m-am dus la şcoală. Cum am şi promis. M-am trezit la ora la care de obicei se termină prima lecţie. Mama bea lapte la bucătărie. Peste 10 minute trebuia să iasă. Când am rămas home alone nu ştiam ce să fac. M-am apucat să mă uit la Discovery la Brainiacs. Ei experimentau care tip de minge ricoşetează de la pământ cel mai sus de la înălţimea de 12 metri. S-a ajuns la concluzia că e mingea care cu toţii o numim de mici "paprâguncik" xDD (diacriticele sunt minunate, le ador!). Apoi am luat o revistă dintre cele aduse de mum şi am citit un gigantic articol despre o actriţă hollywoodiană care îi învinuia pe toţi cei din jur că e alcoolocă, dependentă de droguri şi de analgetice (nu, nu e Lindsey Lohan, numai familia cât spune xD). Şi, vasăzică, am aprins cu 5 ore mai devreme ca de obicei calculatorul. Ei hai să mă uit ce mi-a dat pe flash omu' meu. Cică 4 filme. Ei iaca, taman filmul "2012" nu mi l-a dat, partizanul ce este. Cică loc nu ajunge. Ei las'. Mă uit: "Requiem for a dream", "Hatiko", "The number 23" şi ceva de genu' "Затащи меня в рай". Hm, îmi aduc aminte că spunea ceva de "The number 23". Aprind şi privesc. O Doamne, oameni! Filmul ăla e nemaipomenit. Deşi un pic seamănă cu "Secret window" cu adorabilul meu Johnny Depp, dar "23" e una din puţinele roluri scarry şi serioase a lui Jim Carrey. Merită, sincer. Eram aşa concentrată, că doar apoi am înţeles că am băut 2 căni de cafea (!) în timp ce priveam.
La mine în casă e insuportabil de frig. Îmi pare că e doar cu vre-o 2-3 grade mai cald ca afară. Stau în fular şi mănuşi. Mama spune că mi-e frig pentru că nu mă mişc, da' stau "tupa şi te uiţi în iaşicul şela, parcă îi bunul lumii acolo" (asta despre comp). Şi mai dă vina pe tensiunea mea arterială joasă. Eu aflu cum e să ai mâinile calde doar vara.
Vreau ciocolată fierbinte. Dar my mum e totalmente contra tuturor chestiilor de cafele, capuccine şi ciocolate prafuri în pacheţele. Spune că se adună tot câcatul there. So, trebuie să te duci la cafenea să-ţi dea ceea ce costă 2 sau 3 lei de 3 ori mai scump. Şi eu-s falită.
Azi dimineaţa am deschis "Fereastra". Blya, mă simt absolut proastă. Sunt la jumătatea nuvelei, deja şi deznodământul îl ştiu şi iaca na: Ni. Mic. Deam' s-a întâmplat şi chimia între Frantz şi Amelie, iar eu stuchesc în coţofene (c).
"Frigul. Nu-l simţea. Dar ştia că era frig."
Încă o chestie naşpa. Prima dată am bani pentru a-mi lua haine de care vreau, e un cadou special de la mum de Anul Nou, şi mi s-a blocat contul pe Vkontakte şi nu pot lua legătura cu fata de la atelierul gothic. Şi nimeni din cei care ştiu drumul acolo nu poate să meargă cu mine. Asta se numeşte ghinion.
Vreau să-l bat cu bulgări pe Vlad. La-la-la ))
Dăunăzi am văzut pacheţelele de macaroane Mivina xDD Şi aşa m-o apucat o târşală. Ţin minte cum în tinereţea mea toţi se ticseau cu macaroanele alea. Ţin minte cum eram la sora bunicăi la ţară şi ea avea sus pe dulap Mivina. Şi când îi era în padlă să gătească, mâncam cu ea Mivina aia..xD Şi alte tradiţii alde napolitane albe cu cafea la 1 de noapte. Dă-i Doamne sănătate, deam are 85 de ani aproape. Deşi iaca eu n-aş vrea să ajung la anii ei. Kr4, bunica Lidia rulez. Şi are pe servant o fotografie tare victoriană.
Oi tî, nici n-am observat că tare des vorbesc despre familie pe blog. Tare-s eu deschisă la suflet parcă. Pe toţi pe care-i ştiu, se limitează la lucruri generale, practic nu pot să afirm că îi cunosc. Dar nu ştiu de ce asta îi face pe oamenii puţin cunoscuţi cu care menţin relaţii bune să-mi fie şi mai interesanţi. Nu am tins eu never spre a şti totul despre om. În fine, asta chiar nu e interesant deloc. E bine când este ceva, o bucată de om pe care nu o înţelegi, nu o ştii, şi nu eşti sigur că o vei şti. Îmi pare că eu never n-am putut să fac asta. Inenigmatică.
Fiţi cuminţi.

luni, decembrie 21, 2009

Text necoerent

8 au reacţionat
De mâine nu mă mai duc la şcoală.
Punct.
Am venit azi de la şcoală la 11. Săptămână pierdută.
La veceu 2 fete se schimbau pentru venetcă. Pff, eu în venetcă arăt oribil. Şi mi-era absolut totuna cum arăt.
De ce am început postarea, dacă tot ies din casă peste 15 minute? Ca s-o salvez nefinalizată şi să pierd firul, apoi să-mi amintesc alt fir şi să scriu nimicuri.
Tot timpul scriu nimicuri.
Zăpada se topeşte. De Anul Nou va ploua.
Ieri l-am întâlnit pe Cristi pe stradă. Peste 5 minute după aia m-am regăsit trântită în zăpadă de către dumnealui. Urât.
Nu am văzut-o pe Mila de o lună şi jumătate.
Mama nu are bani să-mi dea măcar de ceai la cantină. Regretă că este bibliotecară.
Tata nu a apărut de jumătate de an. Ştiam că are o lansare de carte în Chişinău, la telecentru. Era scris în ziar. Puteam să mă duc. Dar nu m-am dus. Sunt sigură că nu ar fi fost bucuros să mă vadă. Cine are nevoie de copii apăruţi în cel mai nepotrivit moment?
Nu îl iubesc.
Am apărut într-o revistă. Toţi spun despre ea, numai eu nu am văzut-o. Cui îi trebuie poza mea?! Eu vrea să apară scrierile, nu poza...

Am intrat back, am salvat postarea ca nefinalizată şi am uitat ce am vrut să scriu.
Am îngheţat de-a dracului. Mi-e foame, dar nu mănânc. Lenea...
Am gâsit încă câteva poezii de-a lui Eminescu lipsite de sens, şi încă câteva destul de normale.
(nu aţi observat că astea 3 propoţiţii le-am început cu "am"?) xD
Nu ştiu ce să-i iau lu' menu de ziua ei.
Vreau să schimb denumirea blogului, dar nu ştiu ce denumire i s-ar potrivi. De altfel, mă gândeam la Opheliac (piesa de Emilie Autumn) dar e banal. So...vă rog atenţiune, puteţi da sugestii.
Mi-i interesant de ce eu nu găsesc teme pe care aş putea vorbi pagini întregi pe blog. De altfel nu prea înţeleg unde găseşte lumea interesantul pe Coma Black.
Nu îmi place să-mi fie dor de cineva. E o stare mult prea dură. Mă scurge de suflet, parcă devin mai bătrână când nu sunt cei dragi alături.
Apropo de bătrâneţe. Mi-a apărut un rid care nu va mai dispărea. Drept pe frunte. Pentru că toată viaţa ridic prea sus sprâncenele. Iar acum le mai ridic şi atunci când mă dau dimineaţa cu rimel. Trăiască primul rid!
Dăunăzi o fată de la cor m-a întrebat dacă nu am trăit undeva peste hotare. I-am zis că prima şi ultima dată unde am plecat eu peste hotare a fost Ucraina. Marea. Şi ea aşa: "Nu te asemeni cu o moldovancă". Iaca aşa tot soprano 1 a aflat că eu am bunei polonezi. Şi am căzut în fund când am aflat de la mum că străbuneii tatei erau nişte boieri de pe vremea revoluţiei din 1917. Ruşi, înseamnă că. Omorâţi-mă dragi naţionalişti în frunte cu omu' meu. *scared*
Tuşesc. Ata not gud.
Fin. M-am săturat să scriu.
Oi oi oi, ce lenoasă sunt. Fiţi sănătoţi şi voioşi. xD

joi, decembrie 17, 2009

Adunătură de gânduri

5 au reacţionat

Blogul a trecut la regim de iarnă. Trăiască blogger templates.
Toate şabloanele eu le ţin în mapa mea fermecată, so...dacă apar proteste, şablonul va fi restabilit.
Mâine e ultima zi serioasă de la school. Şi gata... GATA!!!
Ninge de 3 zile. Iarna mea ideală. Iarnă, pentru care nu-mi ajung doar oameni. Oameni la care ţin mult, şi îmi părea că e imposibil aşa ceva pentru mine. Că mă pot descurca fără pricoalele lor, fără zâmbetele lor, fără nebunia sau calmitatea care o simţi alături de ei. Luând un citat din propria mea nuvelă: "Oamenii trebuie să trăiască alături de oameni". Incredibil, ţin minte bucăţi întregi din nuvelele mele.
Zăpada a acoperit vre-o 20 de centimetri de geam. Îmi pare că o iarnă mai frumoasă nu e altundeva, decât aia care se vede din fereastra mea. 11 etaje care transformă ordinarul în frumos. Se spune adevărat: frumosul se priveşte de la distanţă.
Tezele-s date, notele-s pe jumătate scoase. Dar nu ştiu de ce am o senzaţie clară, că această vacanţă va fi grea pentru mine. Şi da...am fobie de sărbători. Multă lume umblă ca nebuna şi cumpără tot gunoiul care nu se cumpărăr în timp de un an. Şi da, still nuş' ce să-i dăruiesc mamei. Acum nu mai e bunica, care să-mi dea idei şi finanţe... Va trebui să merg la mama şi să spun: "Mamă, dă-mi te rog bani pentru cadou ţie de Anul Nou". Şi mi-e dor de bunica. Deşi nu mă uit never la fotografia ei care stă după sticla dulapului, încă ţin minte cum zâmbeşte. A făcut-o chiar şi cu 2 ore înainte de moarte, când i-am spus că totul va fi cald în beşi. Ştiu că nu m-a crezut, iar eu credeam...
Tot mai des văd că sunt emoţională pe blog. Rău... Rău!
Azi am băut cafea. De ce, nu ştiu. Vroiam să mă uit la comedia/melodrama asta americană (urăsc comediile americane) "Briget Jones's Diary". Dar am uitat. Nuş' de ce vreau să mă uit. Nu am criza vârstei a 2, nu-mi caut boyfriend/logodnic/soţ, nu mă uit la comediile înainte de Crăciun, dar cu toate astea vreau să mă uit. Unica comedie care o plac e "Home Alone". Şi clar. E copilăria celor de vârsta mea şi un pic mai mari. Când peste tot arătau pe 25 şi 31 băiatul ăsta care fugea de hoţi. Mă uitam în fiecare an. Ştiam orice replică. Aşa treabă e doar cu "Van Helsing" la me)
Fac ceea ce m-a rugat Nikasan. Mă rog să se mai ţină zăpada.

În fine:
Vitalie, succes în călătorie, poze, impresii şi dispoziţie. Scrie mai des!
Cristi, unde mama dreacului te-ai pierdut?
Aka, succes la trilogie, eu ştiu că va merge bine, eu cred, eu sunt absolut sigură.
Menu Nika ş menu Rika, aştept cu nerăbdare The Big Day... şîfti iz pauăr.
Corina, în curând ne vedem şi vei vedea zăpada)
Doina, vacanţa prsupune întâlniri mai dese. Remember that.
Alice, nu scapi de mine. xD
Natha, eu încă mai aştept înscrierea vocii.
Şi...dragule, fă-te bine.

duminică, decembrie 13, 2009

5 au reacţionat
Era bine ieri. Era really bine. Frig şi ningea... Eram cu un om bun, care ţine la mine şi la care ţin.
Şi tot ieri era rău. Pentru că coincidenţele sunt la putere.
Încă o dată zic: nu suport când prietenii se privatizează unul pe altul. E unfair. Fiecare e liber la alegere. E ca într-o dragoste pură: dacă ştii că lui (ei) îi va fi mai bine fără tine, te duci frumuşel de pe scenă şi o fuţi la sănătoasa, pentru că de tine nu mai au nevoie. Urăsc când o prietenie sinceră, acută, se transformă într-o rutină asemeni a soţilor care au trăit împreună 20 de ani, pentru că fiecare găseşte cum să-l tachineze pe celălalt. Şi deseori cu fleacuri.
O iubesc. Şi asta complică situaţia.
Am nevoie de Vlad. Acum. El ştie ce să spună... El ştie tot timpul. Nu degeaba reuşeşte să mă suporte deja mai mult de un an.
E greu când cineva drag te minte, te vinde, te trădează. Dar e ok, atât timp cât nu este demonstrativ. Cât nu arată asta în public. Făcându-te să ai o dorinţă debilă să te vâri sub masă.
Sunt dură...Sunt. Pentru că nu am meritat atâta demonstrativitate. (tot timpul mi-a părut că "demonstraţie" vine de la "demon").
Vreau să plâng, dar nu plâng. Ştiţi ce am observat? Eu plâng la fleacuri. Când e durere acută, eu nu plâng. Paradox, mâncaţi-aş.
Vreau să mă duc undeva departe pe jos... Să îngheţ.
Mă doare acolo unde se presupune a fi mijlocul pieptului... Funny. Acolo se simt şi aşa numiţii "fluturi" de la "big love".
Fuck. And big bad skm.

miercuri, decembrie 09, 2009

Despre şcoală, prieteni şi chestii random.

6 au reacţionat
Azi am fugit toată clasa de la matematică. Cul. Păi sincer, nu înţeleg cât de mazohist trebuie să fii, ca să faci mai întâi o oră şi jumătate o teză idioată şi grea la un obiect cu supradozaj de teme pe acasă, şi apoi să vii frumuşel şi să mai rabzi încă o ora şi jumătate de matematică. Rili awfull. Livica mi-a spus să o aştept după poartă până ea trage o fugă la profesoara de informatică. Mi-a îngheţat creierul şi alte părţi ale corpului, până am aşteptat-o. Păi, ea a mers mai întâi la profă, apoi s-a întâlnit cu Dan pe coridor, apoi a trecut pe la WC, apoi s-a machiat. Then. Am scăpat de sub jugul şcolii, mergem undeva. Se pune întrebarea: unde?. Appp, logic: hz. Am bătut oleacă drumurile, apoi am mers la Mac'- ul ei adorabil. Nu mă simţeam în apele mele. Ladna, am mers apoi la Funny. Înainte de a intra, aud cum mă cheamă Doina. Eram fericită s-o revăd, mai ales că n-am văzut-o de vre-o 3 săptămâini. Am stat binişor la Funny, ne uitam la peştii din acvariu şi presupuneam că e "seleodcă".
Ieri am vizitat-o la Asachi pe Corina. Era în dispoziţie rea. Ne-am plimbat, am vorbit, apoi a venit Roma. Iaca cu Roma rili nu mă văzusem de vre-un veac întreg. M-am jeluit lui că scurta asta mă face polobocel, şi el aprobator a dat din cap. Nuş de ce, dar nu mă supăr când cineva e deacord cu mine că arăt rău)). Apoi a venit Cristi, şi deodat' s-a repezit la chioşcul cu ceaiok. Se vede că a fost bolnav. Are cearcăne sub ochi şi e palid. Iarna totuşi are dezavantajele ei. Ne vedem din ce în ce mai rar. Şi tezele, şi examenele, şi sesiunile care le au unii la univer parcă creează adevărqate distanţe. Deşi nu ar trebui să fie aşa...
Pe Mila nu am văzut-o mai mult decât pe restu'. O lună. Sau mai mult. Nu ştiu de ce, dar nici nu o sun, nici nu vorbesc cu ea pe net, nici ea nu sună. Îi scriu des pe faces-ul cela prăpădit că mi-e dor. Şi de ea rili mi-e dor. Şi ea răspunde. Că şi ei îi e dor. Şi, nuş de ce, totul se limitează la asta.
Alice e bolnavă de gripă sezonieră. Şi-mi pare rău că n-am sunat-o ieri. Conspectam la istorie până la 12 noaptea (şi tot nimic bun la teză n-am scris). La cor ieri am fost 9 persoane. Din vocea mea numai eu şi Valeria (matink are 13 ani). So, când am început a cânta (Valerica cu partituri, eu - fără, pederost, le-am uitat la Academie după exam) ea se încurca şi cântam numai eu)). Alice ar fi mândră. Totuşi tot ce ştiu despre note, solfegiu şi respiraţia pe diafragmă e meritul ei şi a profului. Ţin minte cum stăteam în ploaie la Asachi, sub o singură umbrelă şi cântam folk-ul american. Sincer, sunt mândră că am putut să învăţ ceva din ceea ce ştiu profesioniştii şi copii care învaţă deja de vre-o 9 ani la şcoli muzicale într-o lună. Acest lucru este poate unica cu ce mă mândresc eu înafara nuvelelor reuşite. Că veni vorba: "Fereastra" a murit. Deşi avea un început perfect. A murit. Deşi "Început de sfârşit" a stat toată vara cu doar un alineat de început, şi am terminat-o într-o zi de august când altceva îmi era în padlă să fac. Cred că "Fereastra" mai are şanse. În vacanţă.
Pe mâine trebuie să învăţ "Floare Albastră" de ştiţi voi cine. Mă mai repet: îl urăsc pe Eminescu. Definitiv (difinitiv?) (când am pus semnul de întrebare la cuvântul dat, mi s-a făcut nespus de dor de Aka, ca şi atunci când citesc comentariile ei, unicele, practic, de pe blog). Cică "floare" înseamnă terestrul iar "albastrul" cerul. Tot timpul m-a interesat de unde naiba criticii literari scot atâta bred. De unde ei ştiu ce anume avusese în vedere omu' ăla când a scris poezia sau romanul? Ei sunt aşa încrezuţi că Eminescu a avut în vedere antiteza dintre cer şi pământ... Sau, spre exemplu, în "Mioriţa" (oaia aia). De unde ei ştiu că nunta aia dintre păstor şi o fată de crai e alegorie care ilustrează moartea? Poate băiatul really a vrut să se "snimească" şi să se căsătorească cu o fată. Şi mai sunt multe astfel de exemple, unde criticii practic impun viziunea lor a operei în locul la cea a autorului. Noi nu vom şti never ce a vrut să spună autorul cutare. Ujas, mă enervez. Mai ales că profesoara mea fără dar de predare, care precis că era dată cu de-a sila la pedagogie, vrea să scriem eseuri fix după critica literară. Du-te, femeie, în toate borţile cunoscute de dumneata!! Huh, iaca am spus ce mă durea.
În fine... Miss all of you, guys. Really miss.
Icons > Emoticons">

luni, decembrie 07, 2009

Mego-bred

2 au reacţionat
O, iată că deja simt efectul norilor grei şi timpului sur de afară.
Pe bloguri scrie despre răceală. Sufletească, în relaţii, de afară...pff, mie îmi pare că răceala la mine e peste tot.
Cu greu am păşit cu toţii în iarnă. Cineva cu gripă pandemică, cineva cu depresie insuportabilă de nu merge o săptămână la şcoală, cineva cu sesiuni şi alte chestii pe cap, cineva cu dispoziţie rea, cineva cu profil pe mutre.md disabled, altcineva cu big problems with mama şi tata, sau alte rude mult iubite... Şi numai eu parcă am intrat cu toţi odată şi stau la o parte şi mă uit pe pereţi, Expresia aia: нервно курит в сторонке. Dar totuşi am intrat cu ceilalţi până în gât în chestii neplăcute şi pe-alocuri dureroase.
Mi s-a început etapa tezelor semestriale. Azi am dat prima la literatura universală. Mă sâcâiau toţi de peste tot. Scriam eseul cu tema "Condiţia femeii reflectată într-o operă studiată" şi când l-am recitit, mi-am pus măinile în cap. Era foarte aiurea. De 2 ori am scris practic acelaşi bred. Şi am încheiat cu o concluzie oribilă. Am numit-o pe Karenina egoistă, iar proful îmi va citi o morală întreagă pentru asta. Am tr5ântit multă apă, iar proful nu iubeşte apa. Eu mi-am apreciat teza mea pe 7. Şi da, îl urăsc de azi înainte pe Guy de Moupassant.
De ce scriu despre asta? Pen' că!
Începusem propoziţia asta cu "mă simt", şi am şters... De ce toţi scriu cum se simt? Oare cuiva asta îi e interesant? Când omul întreabă "ce mai faci, cum te simţi?" el o face mai mult din politeţe, nu prea îl interesează răspunsul. Ştiu asta foarte bine. O dată începusem să povestesc unui om cum mă simt, şi el s-a întors cu fundul la mine. Cele mai aiurea discuţii se întâmplă în grup. toţi stau în jurul tău şi povestesc ceva, şi dacă cu cineva în parte vorbeşti, celălalt se supără. de aici concluzia, copii: urăsc companiile mari, deşi nuş de ce fac parte din ele destul de des.
Se presupune că eu fac acum conspect la biologie.
Deh.
Out of topic: nu ştiu cum Aka pune video-urile de pe iutub la ea pe blog. Că vaca de iutub le poate posta doar pe twitter şi wordpress.
Very out of topic: în fiecare zi vâd din apartament un jet mare de lumină care "răscoleşte" cerul. Noi avem FBI, sunt sigură. Deşi mama spune că e aeroportul de vină. Ei phut şi aşa.
Am dispoziţie rea. Foarte rea. Anume rea. Nu tristă, nu depresivă, nu weird, nu melancolică, nu morbidă, nu melancolico-morbidă. Just rea. Vreau să mă duc să formatez Wind-ul. Măcar făceam conspectul la bio în 15 minute, nu în 3 ore.
Nu vreau să văd pe nimeni şi vreau vacanţă.
bananadăns + şâfti = evil.