miercuri, septembrie 02, 2009

Inceput de sfarshit.....

0 au reacţionat
Un inceput de nuvela....Nepublicata in intregime din aceleashi motive ca shi inainte....

-Cândva lumea era alta...Când trăiam noi. Iernile erau reci, ningea...Ştii cum ninge afară? Nu? Păcat...ninge frumos, uneori mărunt şi parcă cu ghimpi, alte ori măşcat şi moale. Verile erau calde. Deja atunci erau. Când ploua era de o plăcere să ieşi din casele alea de beton în care stăteam toţi ca în nişte cuşti fără gratii...Noi stateam pe malul lacului şi aruncam pietre, iar apa era abia caldă...Apă de vară. Ştii, imi plăcea toamna. La noi toamna nu însemna pregătire de război...Toamna cădeau frunzele. Cădeau, abia apucate de vânt, se legănau. Aveau culoarea ochilor tăi. Mmm, ruginie...

Sufletul meu amuţise şi privi în fereastra făcută dintr-un material perfect de rezistent. Din cerul de culoare arămie se arăta un soare imens...Discul fierbinte parcă tremura, cum de obicei, in timpul în care trăiam eu, tremura oglinda apei atinsă de o rafală de vânt. Parcă topindu-se, acesta colora cerul, care de zeci de ani nu mai e albastru. Energia solară mănâncă atmosfera, distruge vaporii de apă, care făceau cerul albastru. În lumea asta nu mai erau seri răcoroase, nu mai erau ploi...Nu mai era nimeni mie drag, nu mai eram nici eu...Din cerul de culoare stranie cădeau cu o frecvenţă evidentă meteoriţi. În anul 3218, amintirea mea cerceta începutul sfârşitului lumii, unde am fost noi fericiţi...

Afară era un dezastru. Era doar o continuă, nemărginită pustietate...Totul era în culori maro şi negru, şi doar aerul era de o culoare straniu vie: albastră. Posibil că am zâmbit. Noi am existat mai mult de o mie de ani în urmă, în depărtatul secol XXI, cînd nimeni nu atrăgea nici cea mai vagă atenţie la prognozarea apocalipsei. Atunci îmi părea că culoarea albastră însemna ochii lui...nu a heliului în stare lichidă din cauza căruia acum era colorat aerul...Mi-am amintit cum făceam dezbateri cu vechiul coleg de bancă în depărtata clasă a 9, că în cazul topirii zăpezilor ne vom rezerva un loc pe Everest...Nici nu credeam că marele munte se poate transforma în câmpie aridă...

Băiatul care m-a chemat din ceaţa albicioasă a vremurilor m-a întrebat cu o notă isterică în glas:
- Ţi-a fost frică să mori?
- Nu e nimic mai evident decât moartea, tu ştii asta...Mi-a fost frică...În decursul vieţii mele nu m-am temut, iar cînd am vazut-o atât de aproape, m-am speriat...Pentru că nu există om, care să nu se teamă de nimic. Şi frica ta e motivată, - i-am raspuns, - De ce m-ai chemat?
- Fotografia ta a fost unica, care s-a păstrat de-a lungul anilor din arborele genealogic al familiei mele...Şi înafară de tine nu mai e nimeni! Vreau sa-mi povesteşti, cum a fost lumea cândva...De fapt ştiu că în mai puţin de 2 zile din planeta noastră nu va mai rămânea nimic...Nu vreau să rămân singur aici.
- Evan, tu eşti om puternic, niciodată să nu uiţi despre asta, chiar şi atunci când nu va mai rămânea nimeni, care ar putea să-ţi observe frica, trebuie să-ţi arăţi mai întâi ţie, că nu te temi.
- Tu mă vei vedea...
- Cu atât mai mult. Începe să crezi în tine. Niciodată nu e prea târziu. Chiar şi înaintea morţii... Mai ales înaintea morţii....
- Ea nu mai este, ca să-mi spună, că totul va fi bine...
- Ea?
- De fapt nimeni nu mai e... Părinţii au plecat ultimii... S-au rezervat locuri bune pe Marte. Ea nu a vrut să plece. A vrut să rămână cu mine. Să luptăm, şi să nu ne purtăm ca laşii... Şi apoi a murit... S-a asfixiat de gazul de afară... A vrut să deschidă fereastra...ca pe vremuri, când era copil... De decenii nu mai deschidem ferestrele. Ce folos să trăieşti sute de ani, dacă exişti doar? Mai bine nu se inventa frâna asta a dezvoltării umane, şi oamenii trăiau, ca înainte. Tu cât ai trăit?
- Am putut şi mai mult...
- Eşti o femeie tipică, nu-ţi spui vârsta...

Am râs isteric. Evan mi-a făcut semn cu mâna, şi în semnul ăsta atât de bine l-am recunoscut pe el...Eram aşezaţi pe podeaua dintr-un material necunoscut mie, şi mă simţeam într-o cuşcă. Din pereţi, cu o frecvenţă de 10 minute, ieşeau jeturi de aer filtrat şi răcit, pentru a nu supraîncălzi camera. Câte unul, ei dădeau greş, de parcă maşinăria care pompa aerul, era pe cale să se distrugă. Evan se uită cu o privire nevăzătoare la jetul de aer stins. Îl cercetam minuţios. Avea păr castaniu deschis, o piele albă ca pergamentul, ochii mari, cu gene lungi şi irisul lor era ruginiu – o culoare anormală pentru epoca mea. Era înalt: se vedea chiar şi dacă stătea pe podea, avea mâinile extrem de frumoase, cu degete lungi de care mi-ar fi fost frică să mă ating. Arăta a 20 de ani, şi nu vroiam să ştiu câţi de fapt are. Putea să aibă şi 120, oamenii erau altfel in anul 3218.

***