joi, decembrie 31, 2009

Blog Roşu

0 au reacţionat
Asta se numeşte să te scoli dimineaţa şi primul tău gând să fie că vrei blog roşu. Copil absorbit de internet. Uhm, de când m-am dezactivat de pe mutre, deschid netul mai mult ca un reflex. Şi închid cam peste o oră. Dacă vreţi să reuşiţi ceva la şcoală şi să atrageţi mai multă atenţie la ce vă vorbeşte mama, dezactivaţi-vă de pe faces.md. Evident, spun bred.
Hm, bloguri roşii - 27 de pagini pe btemplates.com. Urâte toate. Nici ăsta tare nu-mi place, i-am făcut deja multe modificări, dar măcar e cât de cât drăgălaş. Pentru că tema mea de rezervă s-a dus la blogul Milei.
Azi e Anul Nou, puii mei. Să fiţi cuminţi şi să nu beţi mult. Phelea vă hug-uieşte pe toţi.
Deja pe 1 va trebui să mă tâtâi la mătuş'mea. Iar voi trebui să redau rojei mele o expresie cât mai minunată şi poate reuşesc să svalesc cumva mai devreme.
Îmi curge sânge din nas de 3 zile la rând. O întreb pe Nika ce-o fi. Ea cică: "Ori lipsă de oxigen, ori e prea cald, ori ai stress, ori prea mult stai la comp." Dragilor, eu am toate simptomele.
Sâmbătă mă duc la cor, deşi nu-s sigură că va avea loc, dar am decis să merg cu Alice "la razvedcă" şi dacă nu găsim nici un om pe locul acţiunii ne ducem undeva să ne plimbăm.
Niftemu: eu acum tipa fac curat.
Mama deja de 2 ani mă întreabă unde eu ata m-am învăţat să deschid şampania. Ea se teme să nu "buhnească" xDD. Şi încă cu aşa ochi se uită la mine, parcă aş fi buharic cu staj. Aşa că la noi înainte de Anul Nou puteţi observa aşa o imagine (dacă desigur vă puteţi căţăra la al 11 etaj să vă uitaţi în fereastră): eu stau ş deschid sticla, mama stă la "grupa podderjki" şi într-una şopteşte: "Amuş buhneşte, precis!!!".
În fine, tot binele câte puţin. Mă duc să privesc "Dr. House" xP.

miercuri, decembrie 30, 2009

Nu există magie

4 au reacţionat
Anul ăsta trece greu, apăsător... Îmi pare că toate chestiile cele mai bune şi totodată cele mai rele s-au întâmplat anume anul ăsta.
Mâine va fi acest Big Day *sarcastic* pentru care oamenii cumpără tot gunoiul de prin magazine, şi încă un motiv de a se îmbăta ca porcii. Şi totuşi tot timpul persistă o dorinţă (cel puţin la mine) de întâmplare a unei minuni, să se întâmple ceva bun, cald, fericit... Hm, numai nu anul ăsta. Am pierdut o parte din mine. Irecuperabil, irenovabil, brusc. Chiar dacă apoi va reveni la lor, va durea, va fi încleiat cu bandă lipicioasă, se va infecta...Dar vreau, cel mai mult acum vreau să fie totul ca înainte. Nu ştiu cum să fac, ce să fac, umblu prin casă ca o nălucă, beau ceai, iar beau ceai. Apoi ascult Coma - Coboară-mă-n rai. Şi mi se face absolut greu. Apare dorinţa momentană de a ieşi afară, de a merge oriunde, cu oricine sau singură, să umblu kilometri în deal şi să ajung undeva şi să mă culc să adorm.
Azi a fost Mila. Am făcut cartofi prăjiţi, am stat, ca de obicei, prea puţin, i-am făcut blog. Iar apoi ea s-a dus. Şi totul din nou... Şi never n-a mai fost aşa greu.
De ce scriu asta? De ce?! E atât de personal, atât de al meu, privat. De ce scriu asta pe un blog văzut de oricine ar vrea? Altfel n-o să fie. Ma bine n-o să fie. Magie nu există. Urăsc să ţin minte.
Nu voi iubi mai mult niciodată Anul Nou. El îmi fură speranţele. Şi totuşi el n-are nici o vină.
E un exces de vid în interior
Un exces de geamăt
În fiecare celulă.
Omoară-mă.

duminică, decembrie 27, 2009

"Fereastra". Analiză literară.

20 au reacţionat
Schweren


10.11.09.

...Atunci când îi spui unui om "Te iubesc",
înseamnă că îi spui "Tu vei trăi veşnic"...

Era o iarnă moale, de aia când gerul uşor te pişcă de nas, dar nu te arde. În Schweren se lăsă o astfel de iarnă. Cădeau fulgi mari, haotici, buimaci, duşi de vântul vestic dinspre ocean. În orăşelul ăsta mic german tot timpul era - dacă nu frig - răcoare.
Schweren stătea adormit sub zăpadă şi numai din când în când se vedeau acoperişurile roşii golaşe. Un model de oraş european, făcut parcă pentru pensionari, îndepărtat de gălăgie, mic de 100.000 de locuitori, înconjurat de 12 lacuri şi pădure şi, evident, cu o mică biserică de tip gotic drept în centru.
Amelie nu agrea frigul, însă atunci când ningea, ea ieşea din casa ei 2x2 de lângă biserică şi venea în golful minuscul din sudul orăşelului, se aşeza pe scăunaşul care îl târâia de casă şi privea cum cad fulgii pe apă, oprindu-se pe suprafaţă pe două secunde şi apoi topindu-se. Obişnuia să facă aşa fiind încă mică, cu bunicul Mathis, care îi spunea ceva de război, ea nu mai ţine minte ce, apoi fiind mai mare, după colegiu, scoţând din ghiozdan un pic de cafea amaretto şi ţigările. Şi parcă tot aceiaşi fulgi, aceiaşi apă... Ea niciodată nu schimba această tradiţie. Chiar dacă cu 2 luni în urmă Amelie murise pălită de un Wolswagen sur. Pur şi simplu trecuse strada, iar când şi-a întors capul, s-a văzut pe asfalt.
La înmormântările ei n-a fost aproape nimeni. Mamă-sa a lăsat-o demult bunicului Mathis şi a plecat în Bonn...Demult...Foarte demult. Iar Mathis tot n-a putut trăi veşnic. Amelie s-a gândit că e prozaic. Mai ales că ea niciodată n-a crezut în fantome. Ea s-a culcat pe zăpadă şi a făcut un îngeraş, energic dând din mâini şi picioare.

***
Franz Heinen trăia într-o căsuţă 2x2 de lângă biserică. El era pictor şi în Schweren s-a mutat cu traiul în sezonul de iarnă pe jumătate de an sau un an, pentru a imortaliza ceva, măcar o particulă din oraşul în care s-a îndrăgostit de la o simplă broşură cu reclama turismului local.
Melancolic şi romantic de fire, parcă tot timpul un pic ameţit, şifonat, dar înverşunat şi încăpăţinat, Franz era reprezentantul tipului de oameni care trăiesc din vise împletite în realitate. El prefera singurătatea, vinul fiert şi filmele vechi. Avea păr lung, castaniu, prins la ceafă cu un elastic, ochelari în ramă subţire neagră şi nişte ochi verzi nemaipomeniţi. Casa în care locuia era mică, însă parcă calmă şi drăguţă. Cel mai frumos timp era atunci când dimineaţa Franz stătea pe pervaz cu cana de cafea şi în fiecare zi, la aceeaşi oră băteau clopotele de la biserică şi sute de porumbei se ridicau în aer şi zburau spre fereastra lui. Prima dată i s-a părut că păsările vor sparge fereastra, dar ele se înălţau pe acoperişul casei cu jumătate de metru evitând pălitura de sticlă. Era cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată. Trecuse abia o săptămână de când trăia în Schweren şi, despre casa în care locuia, ştia doar că îi aparţinea cândva unei domnişoare care murise recent. Franz bău cafeaua şi deschise fereastra. Astăzi el va picta biserica.

***

Lui Amelie tot timpul i-a părut că fantomele sunt rezultatul credinţei oamenilor, de-a lungul veacurilor, în superstiţii tâmpite. Ei iată, nu-i aşa. Ea doar ştia precis că-i era frică de moarte şi că era ateu. Vecinătatea cu biserica nu i-a adus nimic rău sau bun, înafară de un deşteptător automat şi un trib de porumbei năluci, care îi umpleau pervazul cu pene şi excremente. Pff, adorabil.
Amelie era blondă. Şi asta nu-i strica creierii. Avea păr lung până la brâu, de culoarea grâului. Era micuţă şi avea ochi mari căprui. Şi nişte urechi ascuţite, din cauza cărora toţi, încă de pe vremurile şcolii, o numeau elf. Oare de ce câte puţin începea să urască elfii?
Uite nu-l înţelegea ea pe Franz ăsta care adora casa ei, stătea la fereastra ei şi admira hulubii ei "religioşi"! Veşnic beat, dezordonat şi prea bohemic, Franz o irita. Acum ea pur şi simplu trebuia să se deprindă că în casa ei trăieşte un boschetar! Nemaipomenit de insultător...

***

Când Franz a cumpărat casa, primul lucru care îl observase a fost fereastra. Sus împodobită cu vitralii, formând o arcă şi deschizându-se din ambele părţi, mare până-n podea. De casă te îndrăgosteai văzând doar fereastra. Locuinţa era şi ea frumoasă, amenajată cu gust, mobila era veche, iar portierele grele de catifea bordeaux legate cu şireturi argintii atrăgeau privirea ca magnetul. Casa rămăsese aproape neschimbată de la moartea proprietarei şi Franz, care credea în lumi paralele, a decis să nu se amestece în interior. Mai ales că unele obiecre se mişcau şi asta îl punea pe gânduri. Atunci el pur şi simplu pleca de acasă. Şi Amelie venea, se aşeza pe pervaz şi hrănea cu pâine hulubii. Apoi din geam îl vedea pe Fraz cu planşele şi vopselele, îmbrăcat în nişte ghete, blugi rupţi, scurtă cafenie şi o căciulă verde cu pompon şi fular la fel de hazliu.
În dimineaţa aia când Amelie a stins şi a aprins lumina jumătate de oră fără întrerupere, Franz a lăsat lucrarea sa în abstracţionism şi a privit undeva în gol. După sticla geamului era o zi cristalină de ianuarie, nu era pic de vânt şi 2 porumbei stăteau drept pe vârful acoperişului bisericesc. Era una din zilele când numaidecât vrei să ieţi afară, să iai cu tine ceva cald de băut şi să te uiţi cum ninge, de parcă cad secundele din circuit. Şi aerul e atât de curat şi rece, încât poţi să-l tai frumos cu foarfeca.
- Cum te cheamă? - întrebă Franz fereastra.
Peste jumătate de minut el văzu în aer un creion care cu chin cu vai a scris pe sticlă: "Amelie" şi repejor adăugase: "oaio".
Franz a râs şi a ieşit afară.

***

Cerul era greu, sur, parcă tindea să cadă peste oraş. Zilele treceau încet, monoton, aşa cum obişnuiesc să treacă în provincie. Tablourile lui Franz se vindeau rău. În primii ani după unificare lumea era preoupată de altceva decât de peisaje iernatice pe care se duceau kilometri de foi şi o cantitate enormă de vopsea albă.
El privea un film cu Marlene Dietrich, şi casa era plină de fum sidefiu, îmbătător. Era beat sau nu, nimeni nu putea şti: el era veşnic ameţit şi-ţi părea că altfel nu poate fi. Scrumiera de alături era plină, în ea se vedea resturile a vre-o 15 ţigări fumate. Franz fumă până la urmă şi scoase dintr-un munte de cărţi, foi, pensule, o foaie cât de cât curată şi începu să scrie. Părul lui desprins îi dădea în ochi, lentilele ochelarilor luceau în lumina ecranului. El scrisese repede, 2 minute, apoi se lăsă în fotoliu şi adormise cu televozorul aprins.

Lieb Amelie.
Îţi mulţmesc din tot sufletul meu de oaie că am avut onoarea să citesc numele tău. Prezenţa ta nu mă înspăimântă, aşa că nu merită să-mi ridici cheltuielile pentru comunale, dând drumul la apă şi jucându-te cu lumina.
Mă cheamă Franz Heinen şi sunt din Berlin. Am 25 de ani, am absolvit Academia de arte din Berlin, m-am născut în aprilie şi fumez de la 13 ani. Drăcie, dar asta sună ca un anunţ pentru un celibatar care nu mai vrea să fie unul. Hm...
Ai o casă frumoasă şi un caracter oribil. Cu toate astea vreau să am o poză de a ta. Vreau să te pictez.
Franz

***

Amelie nu ştia să înoate, în schimb foarte bine ştia să conducă maşina şi să treacă drumul. Tâmpit. Foarte tâmpit. Iată de ce ea nu murise când se plimba cu barca pe lac împreună cu Erich? Trebuiau să se căsătorească, iar el s-a limitat la vizitarea înmormântărilor ei şi a adus trandafirii care ea îi ura. Doar acum îşi dădea seama că nu-l iubea şi n-o iubea. O prozaică istorie de non-dragoste.
Era iar lângă apă. Nu ningea. Apa de lângă mal era îngheţată. Frigul... Nu-l simţea. Dar ştia că era frig.
Bizar. Până şi murise într-o rochie bordeaux care nu-i plăcea niciodată, şi în ea îi este dat să-ţi scurteze veşnicia...Nda.
Apoi brusc i se făcu milă de Franz şi se simţi vinovată. Venise acasă strecurându-se prin uşa de la intrare (Ceruri! Şi acest stereotip e adevăr.) şi văzuse camera plină de fum, televizorul care arăta 2 oameni care mimau mare dragoste şi pe Franz dormind în fotoliu. Pe masă era o foaie pe care era numele ei. Devenea interesant.
Citea atent şi rar. Franz avea un scris frumos, aranjat, bohemic. Ea a făcut din foaie o corăbioară de hârtie şi s-a aşezat în celălat fotoliu, gândindu-se ce să-i scrie înapoi şi dacă merită să-l acopere cu o plapumă.

***

Ştiri din psihiatrie

3 au reacţionat
Iaca am şi pus o denumire nouă la blog. Nu-mi prea place, dar nu am idei, iar ideile propuse de Anonim sunt funny)). Însă să mai stau o zi cu Coma Black deam tot nu mi-ar fi plăcut.
Sincer vă spun, nu am despre ce scrie, dar stau şi scriu.
Aş fi vrut undeva să ies, e funny luând în consideraţie că eu sunt om care adoră să stea acasă şi să nu facă nimic. Dar e vacanţă, vreau să ies măcar să mă duc să casc gura pe undeva. Ieri dimineaţa mama se trezeşte şi umblă prin casă, apoi cică: "Licuţa, aşa vreau la Mall". Când îi amintesc că suntem falite, face o faţă de martiră ş cică: "Măcar să ne uităăăm". Funny, mama nu e shopoholic. Dar se vede că într-adevăr demult nu am bătut drumurile la magazine. Acum dumneaei prăjeşte peşte. Blin, peste o zi prăjeşte peşte. Eu deam m-am zaipit să-l mănânc, luând în consideraţie că aproape nu îl suport. Apropo, despre cei ce nu iubesc peştele: Mila vine la mine pe 29, bananadăns indeed!
Azi am avut un vis trăsnit. Parcă săream într-un havuz, era o joacă. Participanţii trebuiau să nu nimerească în apă. Eram în balerinii mei bej care demult se odihnesc în pace într-o ladă de gunoi. Hm, apoi toată acţiunea s-a transferat într-un cimitir ciudat. Morminte erau doar pe perimetru, în centru era foarte multă lume, parcă ar fi fost un concert, sau ceva de genu'. Lângă mine stătea Mila, şoptea ceva. Aiurea vis, m-am trezit la 5 dimineaţa.
Voi posta totuşi "Fereastra" în stare neterminată şi voi vedea ce veţi spune voi... Proiect mort, în viziunea mea.
Ghiciţi ce ascult? Marşul funerar a lui Chopin. Nu, nu e bine să ai aşa vise tupîe la 5 dimineaţa))
Mi-am amintit de spusele lu' Nathalee, care spune că atunci când scrie pe blog, parcă ar vorbi cu ea. Mmm, suntem oameni nebuni. Doar că atunci când suntem cu alţi oameni nebuni, nu ne observăm nebunia. Ea se observă în singurătate.
Ah, încă ceva, nu-mi place că sunt omuleţ deprins să fie treaz doar până la 12 cel mult, şi să stea la comp până la 11 cel mult. Am observat că lumea cel mai des stă trează şi activează anume noapte. Fee, eu, cea care stau dimineţile la comp vă pupă pe toţi şi se duce să tapeze imediat postarea nouă cu titulul "Fereastra. Încercarea de nu a mă pozorî".

vineri, decembrie 25, 2009

...acest frumos cuvânt "suflet"...

1 au reacţionat
Foarte aiurea mă simt. Bronşita face "pricoale", tusa îmi scuipă plămânii ş deja mă dor coastele.
M-am uitat azi la "Hachiko". Trist film, am plâns cu mama împreună, am cheltuit 2 pacheţele de şerveţele. Ascult Otto Dix, una din cele 2 trupe ruseşti care le pot asculta. Am refuzat cu totul trupele ruse. Hm, am trecut la finlandezi xD. Citesc în fiecare an iarna, deja 3 ani "Portretul lui Dorian Gray", poate că anume iarna l-am întâlnit pe Vlad, care a devenit încă un motiv. Sau cartea încă un motiv de a-mi aminti de el.
Nu vreau comentarii la postul ăsta, nu vreau să-l scriu, dar mâinile singure tapează, încă şi cu o viteză nemaipomenită, degetele dor de la aşa pălituri... Căşti, darkwave, mama ocupată cu treburile ei, Doina în skype, conversaţie care un pic uşurează sufletul, dar nu până la urmă... O, "Valsul" lui Drau... Hm, când zic "Drau" mi amintesc de Nikasan. Aş vrea să am calitatea ei de a fi rece. O da..aş vrea. Mă urăsc, mă urăsc pentru că sunt impulsivă, pentru că fac nişte decizii momentane, necalculate. Sun om slab. Nu vreau să fiu aşa. Dar anume aşa şi sunt. Când privesc în oglindă văd nişte ochi nebuni.
Stau şi mă uit 5 minute la liniuţa asta verticală care apare şi dispare. Din alineat. Dintr-un capitol nou, de pe o foaie curată. Nu voi mai începe nimic de pe o altă foaie. Toate sunt murdare.
E blog, personal, scriu ce vreau. Hm, aiurea frază, e parcă un scut cu care te aperi de o posibilă compătimire, sau de un atac, sau de ochi străini. Şi totuţi scrii ce te doare. Dependenţa de calculator. Ne creăm lumi paralele.
Ferească-vă dumnezeu de aşa breduri ca la mine aici, copii.
Ştiţi ce vreau acum să fac? Să-mi formatez Windows-ul şi să arunc mobilul.
Noapte bună, scumpilor.

joi, decembrie 24, 2009

Demult

0 au reacţionat
Found at: http://www.filestube.com

Astăzi am vrut să-mi amintesc...

Sărbători fericite, puii mei!

2 au reacţionat
Dragii mei, acum va urma cea mai scurtă postare de pe blog (mint).
Vreau să vă urez sărbători fericite, vacanţă de care să fiţi mulţumiţi, să-i puteţi suporta pe părinţii voştri care vor sta 10 zile acasă pe capul vostru, să faceţi bradu', să nu răciţi, să fiţi buni la suflet şi la anu', pentru a primi cadouri de la tata/fratele/mama/bunica/căţelul deghizat în Moş Crăciun, să aflaţi ceva nou, să vă faceţi prieteni buni, să vă adunaţi mai des cu cei dragi şi să nu faceţi asta doar de sărbători.

Happy Holidays!

marți, decembrie 22, 2009

Inenigmatica

1 au reacţionat
Azi nu m-am dus la şcoală. Cum am şi promis. M-am trezit la ora la care de obicei se termină prima lecţie. Mama bea lapte la bucătărie. Peste 10 minute trebuia să iasă. Când am rămas home alone nu ştiam ce să fac. M-am apucat să mă uit la Discovery la Brainiacs. Ei experimentau care tip de minge ricoşetează de la pământ cel mai sus de la înălţimea de 12 metri. S-a ajuns la concluzia că e mingea care cu toţii o numim de mici "paprâguncik" xDD (diacriticele sunt minunate, le ador!). Apoi am luat o revistă dintre cele aduse de mum şi am citit un gigantic articol despre o actriţă hollywoodiană care îi învinuia pe toţi cei din jur că e alcoolocă, dependentă de droguri şi de analgetice (nu, nu e Lindsey Lohan, numai familia cât spune xD). Şi, vasăzică, am aprins cu 5 ore mai devreme ca de obicei calculatorul. Ei hai să mă uit ce mi-a dat pe flash omu' meu. Cică 4 filme. Ei iaca, taman filmul "2012" nu mi l-a dat, partizanul ce este. Cică loc nu ajunge. Ei las'. Mă uit: "Requiem for a dream", "Hatiko", "The number 23" şi ceva de genu' "Затащи меня в рай". Hm, îmi aduc aminte că spunea ceva de "The number 23". Aprind şi privesc. O Doamne, oameni! Filmul ăla e nemaipomenit. Deşi un pic seamănă cu "Secret window" cu adorabilul meu Johnny Depp, dar "23" e una din puţinele roluri scarry şi serioase a lui Jim Carrey. Merită, sincer. Eram aşa concentrată, că doar apoi am înţeles că am băut 2 căni de cafea (!) în timp ce priveam.
La mine în casă e insuportabil de frig. Îmi pare că e doar cu vre-o 2-3 grade mai cald ca afară. Stau în fular şi mănuşi. Mama spune că mi-e frig pentru că nu mă mişc, da' stau "tupa şi te uiţi în iaşicul şela, parcă îi bunul lumii acolo" (asta despre comp). Şi mai dă vina pe tensiunea mea arterială joasă. Eu aflu cum e să ai mâinile calde doar vara.
Vreau ciocolată fierbinte. Dar my mum e totalmente contra tuturor chestiilor de cafele, capuccine şi ciocolate prafuri în pacheţele. Spune că se adună tot câcatul there. So, trebuie să te duci la cafenea să-ţi dea ceea ce costă 2 sau 3 lei de 3 ori mai scump. Şi eu-s falită.
Azi dimineaţa am deschis "Fereastra". Blya, mă simt absolut proastă. Sunt la jumătatea nuvelei, deja şi deznodământul îl ştiu şi iaca na: Ni. Mic. Deam' s-a întâmplat şi chimia între Frantz şi Amelie, iar eu stuchesc în coţofene (c).
"Frigul. Nu-l simţea. Dar ştia că era frig."
Încă o chestie naşpa. Prima dată am bani pentru a-mi lua haine de care vreau, e un cadou special de la mum de Anul Nou, şi mi s-a blocat contul pe Vkontakte şi nu pot lua legătura cu fata de la atelierul gothic. Şi nimeni din cei care ştiu drumul acolo nu poate să meargă cu mine. Asta se numeşte ghinion.
Vreau să-l bat cu bulgări pe Vlad. La-la-la ))
Dăunăzi am văzut pacheţelele de macaroane Mivina xDD Şi aşa m-o apucat o târşală. Ţin minte cum în tinereţea mea toţi se ticseau cu macaroanele alea. Ţin minte cum eram la sora bunicăi la ţară şi ea avea sus pe dulap Mivina. Şi când îi era în padlă să gătească, mâncam cu ea Mivina aia..xD Şi alte tradiţii alde napolitane albe cu cafea la 1 de noapte. Dă-i Doamne sănătate, deam are 85 de ani aproape. Deşi iaca eu n-aş vrea să ajung la anii ei. Kr4, bunica Lidia rulez. Şi are pe servant o fotografie tare victoriană.
Oi tî, nici n-am observat că tare des vorbesc despre familie pe blog. Tare-s eu deschisă la suflet parcă. Pe toţi pe care-i ştiu, se limitează la lucruri generale, practic nu pot să afirm că îi cunosc. Dar nu ştiu de ce asta îi face pe oamenii puţin cunoscuţi cu care menţin relaţii bune să-mi fie şi mai interesanţi. Nu am tins eu never spre a şti totul despre om. În fine, asta chiar nu e interesant deloc. E bine când este ceva, o bucată de om pe care nu o înţelegi, nu o ştii, şi nu eşti sigur că o vei şti. Îmi pare că eu never n-am putut să fac asta. Inenigmatică.
Fiţi cuminţi.

luni, decembrie 21, 2009

Text necoerent

8 au reacţionat
De mâine nu mă mai duc la şcoală.
Punct.
Am venit azi de la şcoală la 11. Săptămână pierdută.
La veceu 2 fete se schimbau pentru venetcă. Pff, eu în venetcă arăt oribil. Şi mi-era absolut totuna cum arăt.
De ce am început postarea, dacă tot ies din casă peste 15 minute? Ca s-o salvez nefinalizată şi să pierd firul, apoi să-mi amintesc alt fir şi să scriu nimicuri.
Tot timpul scriu nimicuri.
Zăpada se topeşte. De Anul Nou va ploua.
Ieri l-am întâlnit pe Cristi pe stradă. Peste 5 minute după aia m-am regăsit trântită în zăpadă de către dumnealui. Urât.
Nu am văzut-o pe Mila de o lună şi jumătate.
Mama nu are bani să-mi dea măcar de ceai la cantină. Regretă că este bibliotecară.
Tata nu a apărut de jumătate de an. Ştiam că are o lansare de carte în Chişinău, la telecentru. Era scris în ziar. Puteam să mă duc. Dar nu m-am dus. Sunt sigură că nu ar fi fost bucuros să mă vadă. Cine are nevoie de copii apăruţi în cel mai nepotrivit moment?
Nu îl iubesc.
Am apărut într-o revistă. Toţi spun despre ea, numai eu nu am văzut-o. Cui îi trebuie poza mea?! Eu vrea să apară scrierile, nu poza...

Am intrat back, am salvat postarea ca nefinalizată şi am uitat ce am vrut să scriu.
Am îngheţat de-a dracului. Mi-e foame, dar nu mănânc. Lenea...
Am gâsit încă câteva poezii de-a lui Eminescu lipsite de sens, şi încă câteva destul de normale.
(nu aţi observat că astea 3 propoţiţii le-am început cu "am"?) xD
Nu ştiu ce să-i iau lu' menu de ziua ei.
Vreau să schimb denumirea blogului, dar nu ştiu ce denumire i s-ar potrivi. De altfel, mă gândeam la Opheliac (piesa de Emilie Autumn) dar e banal. So...vă rog atenţiune, puteţi da sugestii.
Mi-i interesant de ce eu nu găsesc teme pe care aş putea vorbi pagini întregi pe blog. De altfel nu prea înţeleg unde găseşte lumea interesantul pe Coma Black.
Nu îmi place să-mi fie dor de cineva. E o stare mult prea dură. Mă scurge de suflet, parcă devin mai bătrână când nu sunt cei dragi alături.
Apropo de bătrâneţe. Mi-a apărut un rid care nu va mai dispărea. Drept pe frunte. Pentru că toată viaţa ridic prea sus sprâncenele. Iar acum le mai ridic şi atunci când mă dau dimineaţa cu rimel. Trăiască primul rid!
Dăunăzi o fată de la cor m-a întrebat dacă nu am trăit undeva peste hotare. I-am zis că prima şi ultima dată unde am plecat eu peste hotare a fost Ucraina. Marea. Şi ea aşa: "Nu te asemeni cu o moldovancă". Iaca aşa tot soprano 1 a aflat că eu am bunei polonezi. Şi am căzut în fund când am aflat de la mum că străbuneii tatei erau nişte boieri de pe vremea revoluţiei din 1917. Ruşi, înseamnă că. Omorâţi-mă dragi naţionalişti în frunte cu omu' meu. *scared*
Tuşesc. Ata not gud.
Fin. M-am săturat să scriu.
Oi oi oi, ce lenoasă sunt. Fiţi sănătoţi şi voioşi. xD

joi, decembrie 17, 2009

Adunătură de gânduri

5 au reacţionat

Blogul a trecut la regim de iarnă. Trăiască blogger templates.
Toate şabloanele eu le ţin în mapa mea fermecată, so...dacă apar proteste, şablonul va fi restabilit.
Mâine e ultima zi serioasă de la school. Şi gata... GATA!!!
Ninge de 3 zile. Iarna mea ideală. Iarnă, pentru care nu-mi ajung doar oameni. Oameni la care ţin mult, şi îmi părea că e imposibil aşa ceva pentru mine. Că mă pot descurca fără pricoalele lor, fără zâmbetele lor, fără nebunia sau calmitatea care o simţi alături de ei. Luând un citat din propria mea nuvelă: "Oamenii trebuie să trăiască alături de oameni". Incredibil, ţin minte bucăţi întregi din nuvelele mele.
Zăpada a acoperit vre-o 20 de centimetri de geam. Îmi pare că o iarnă mai frumoasă nu e altundeva, decât aia care se vede din fereastra mea. 11 etaje care transformă ordinarul în frumos. Se spune adevărat: frumosul se priveşte de la distanţă.
Tezele-s date, notele-s pe jumătate scoase. Dar nu ştiu de ce am o senzaţie clară, că această vacanţă va fi grea pentru mine. Şi da...am fobie de sărbători. Multă lume umblă ca nebuna şi cumpără tot gunoiul care nu se cumpărăr în timp de un an. Şi da, still nuş' ce să-i dăruiesc mamei. Acum nu mai e bunica, care să-mi dea idei şi finanţe... Va trebui să merg la mama şi să spun: "Mamă, dă-mi te rog bani pentru cadou ţie de Anul Nou". Şi mi-e dor de bunica. Deşi nu mă uit never la fotografia ei care stă după sticla dulapului, încă ţin minte cum zâmbeşte. A făcut-o chiar şi cu 2 ore înainte de moarte, când i-am spus că totul va fi cald în beşi. Ştiu că nu m-a crezut, iar eu credeam...
Tot mai des văd că sunt emoţională pe blog. Rău... Rău!
Azi am băut cafea. De ce, nu ştiu. Vroiam să mă uit la comedia/melodrama asta americană (urăsc comediile americane) "Briget Jones's Diary". Dar am uitat. Nuş' de ce vreau să mă uit. Nu am criza vârstei a 2, nu-mi caut boyfriend/logodnic/soţ, nu mă uit la comediile înainte de Crăciun, dar cu toate astea vreau să mă uit. Unica comedie care o plac e "Home Alone". Şi clar. E copilăria celor de vârsta mea şi un pic mai mari. Când peste tot arătau pe 25 şi 31 băiatul ăsta care fugea de hoţi. Mă uitam în fiecare an. Ştiam orice replică. Aşa treabă e doar cu "Van Helsing" la me)
Fac ceea ce m-a rugat Nikasan. Mă rog să se mai ţină zăpada.

În fine:
Vitalie, succes în călătorie, poze, impresii şi dispoziţie. Scrie mai des!
Cristi, unde mama dreacului te-ai pierdut?
Aka, succes la trilogie, eu ştiu că va merge bine, eu cred, eu sunt absolut sigură.
Menu Nika ş menu Rika, aştept cu nerăbdare The Big Day... şîfti iz pauăr.
Corina, în curând ne vedem şi vei vedea zăpada)
Doina, vacanţa prsupune întâlniri mai dese. Remember that.
Alice, nu scapi de mine. xD
Natha, eu încă mai aştept înscrierea vocii.
Şi...dragule, fă-te bine.

duminică, decembrie 13, 2009

5 au reacţionat
Era bine ieri. Era really bine. Frig şi ningea... Eram cu un om bun, care ţine la mine şi la care ţin.
Şi tot ieri era rău. Pentru că coincidenţele sunt la putere.
Încă o dată zic: nu suport când prietenii se privatizează unul pe altul. E unfair. Fiecare e liber la alegere. E ca într-o dragoste pură: dacă ştii că lui (ei) îi va fi mai bine fără tine, te duci frumuşel de pe scenă şi o fuţi la sănătoasa, pentru că de tine nu mai au nevoie. Urăsc când o prietenie sinceră, acută, se transformă într-o rutină asemeni a soţilor care au trăit împreună 20 de ani, pentru că fiecare găseşte cum să-l tachineze pe celălalt. Şi deseori cu fleacuri.
O iubesc. Şi asta complică situaţia.
Am nevoie de Vlad. Acum. El ştie ce să spună... El ştie tot timpul. Nu degeaba reuşeşte să mă suporte deja mai mult de un an.
E greu când cineva drag te minte, te vinde, te trădează. Dar e ok, atât timp cât nu este demonstrativ. Cât nu arată asta în public. Făcându-te să ai o dorinţă debilă să te vâri sub masă.
Sunt dură...Sunt. Pentru că nu am meritat atâta demonstrativitate. (tot timpul mi-a părut că "demonstraţie" vine de la "demon").
Vreau să plâng, dar nu plâng. Ştiţi ce am observat? Eu plâng la fleacuri. Când e durere acută, eu nu plâng. Paradox, mâncaţi-aş.
Vreau să mă duc undeva departe pe jos... Să îngheţ.
Mă doare acolo unde se presupune a fi mijlocul pieptului... Funny. Acolo se simt şi aşa numiţii "fluturi" de la "big love".
Fuck. And big bad skm.

miercuri, decembrie 09, 2009

Despre şcoală, prieteni şi chestii random.

6 au reacţionat
Azi am fugit toată clasa de la matematică. Cul. Păi sincer, nu înţeleg cât de mazohist trebuie să fii, ca să faci mai întâi o oră şi jumătate o teză idioată şi grea la un obiect cu supradozaj de teme pe acasă, şi apoi să vii frumuşel şi să mai rabzi încă o ora şi jumătate de matematică. Rili awfull. Livica mi-a spus să o aştept după poartă până ea trage o fugă la profesoara de informatică. Mi-a îngheţat creierul şi alte părţi ale corpului, până am aşteptat-o. Păi, ea a mers mai întâi la profă, apoi s-a întâlnit cu Dan pe coridor, apoi a trecut pe la WC, apoi s-a machiat. Then. Am scăpat de sub jugul şcolii, mergem undeva. Se pune întrebarea: unde?. Appp, logic: hz. Am bătut oleacă drumurile, apoi am mers la Mac'- ul ei adorabil. Nu mă simţeam în apele mele. Ladna, am mers apoi la Funny. Înainte de a intra, aud cum mă cheamă Doina. Eram fericită s-o revăd, mai ales că n-am văzut-o de vre-o 3 săptămâini. Am stat binişor la Funny, ne uitam la peştii din acvariu şi presupuneam că e "seleodcă".
Ieri am vizitat-o la Asachi pe Corina. Era în dispoziţie rea. Ne-am plimbat, am vorbit, apoi a venit Roma. Iaca cu Roma rili nu mă văzusem de vre-un veac întreg. M-am jeluit lui că scurta asta mă face polobocel, şi el aprobator a dat din cap. Nuş de ce, dar nu mă supăr când cineva e deacord cu mine că arăt rău)). Apoi a venit Cristi, şi deodat' s-a repezit la chioşcul cu ceaiok. Se vede că a fost bolnav. Are cearcăne sub ochi şi e palid. Iarna totuşi are dezavantajele ei. Ne vedem din ce în ce mai rar. Şi tezele, şi examenele, şi sesiunile care le au unii la univer parcă creează adevărqate distanţe. Deşi nu ar trebui să fie aşa...
Pe Mila nu am văzut-o mai mult decât pe restu'. O lună. Sau mai mult. Nu ştiu de ce, dar nici nu o sun, nici nu vorbesc cu ea pe net, nici ea nu sună. Îi scriu des pe faces-ul cela prăpădit că mi-e dor. Şi de ea rili mi-e dor. Şi ea răspunde. Că şi ei îi e dor. Şi, nuş de ce, totul se limitează la asta.
Alice e bolnavă de gripă sezonieră. Şi-mi pare rău că n-am sunat-o ieri. Conspectam la istorie până la 12 noaptea (şi tot nimic bun la teză n-am scris). La cor ieri am fost 9 persoane. Din vocea mea numai eu şi Valeria (matink are 13 ani). So, când am început a cânta (Valerica cu partituri, eu - fără, pederost, le-am uitat la Academie după exam) ea se încurca şi cântam numai eu)). Alice ar fi mândră. Totuşi tot ce ştiu despre note, solfegiu şi respiraţia pe diafragmă e meritul ei şi a profului. Ţin minte cum stăteam în ploaie la Asachi, sub o singură umbrelă şi cântam folk-ul american. Sincer, sunt mândră că am putut să învăţ ceva din ceea ce ştiu profesioniştii şi copii care învaţă deja de vre-o 9 ani la şcoli muzicale într-o lună. Acest lucru este poate unica cu ce mă mândresc eu înafara nuvelelor reuşite. Că veni vorba: "Fereastra" a murit. Deşi avea un început perfect. A murit. Deşi "Început de sfârşit" a stat toată vara cu doar un alineat de început, şi am terminat-o într-o zi de august când altceva îmi era în padlă să fac. Cred că "Fereastra" mai are şanse. În vacanţă.
Pe mâine trebuie să învăţ "Floare Albastră" de ştiţi voi cine. Mă mai repet: îl urăsc pe Eminescu. Definitiv (difinitiv?) (când am pus semnul de întrebare la cuvântul dat, mi s-a făcut nespus de dor de Aka, ca şi atunci când citesc comentariile ei, unicele, practic, de pe blog). Cică "floare" înseamnă terestrul iar "albastrul" cerul. Tot timpul m-a interesat de unde naiba criticii literari scot atâta bred. De unde ei ştiu ce anume avusese în vedere omu' ăla când a scris poezia sau romanul? Ei sunt aşa încrezuţi că Eminescu a avut în vedere antiteza dintre cer şi pământ... Sau, spre exemplu, în "Mioriţa" (oaia aia). De unde ei ştiu că nunta aia dintre păstor şi o fată de crai e alegorie care ilustrează moartea? Poate băiatul really a vrut să se "snimească" şi să se căsătorească cu o fată. Şi mai sunt multe astfel de exemple, unde criticii practic impun viziunea lor a operei în locul la cea a autorului. Noi nu vom şti never ce a vrut să spună autorul cutare. Ujas, mă enervez. Mai ales că profesoara mea fără dar de predare, care precis că era dată cu de-a sila la pedagogie, vrea să scriem eseuri fix după critica literară. Du-te, femeie, în toate borţile cunoscute de dumneata!! Huh, iaca am spus ce mă durea.
În fine... Miss all of you, guys. Really miss.
Icons > Emoticons">

luni, decembrie 07, 2009

Mego-bred

2 au reacţionat
O, iată că deja simt efectul norilor grei şi timpului sur de afară.
Pe bloguri scrie despre răceală. Sufletească, în relaţii, de afară...pff, mie îmi pare că răceala la mine e peste tot.
Cu greu am păşit cu toţii în iarnă. Cineva cu gripă pandemică, cineva cu depresie insuportabilă de nu merge o săptămână la şcoală, cineva cu sesiuni şi alte chestii pe cap, cineva cu dispoziţie rea, cineva cu profil pe mutre.md disabled, altcineva cu big problems with mama şi tata, sau alte rude mult iubite... Şi numai eu parcă am intrat cu toţi odată şi stau la o parte şi mă uit pe pereţi, Expresia aia: нервно курит в сторонке. Dar totuşi am intrat cu ceilalţi până în gât în chestii neplăcute şi pe-alocuri dureroase.
Mi s-a început etapa tezelor semestriale. Azi am dat prima la literatura universală. Mă sâcâiau toţi de peste tot. Scriam eseul cu tema "Condiţia femeii reflectată într-o operă studiată" şi când l-am recitit, mi-am pus măinile în cap. Era foarte aiurea. De 2 ori am scris practic acelaşi bred. Şi am încheiat cu o concluzie oribilă. Am numit-o pe Karenina egoistă, iar proful îmi va citi o morală întreagă pentru asta. Am tr5ântit multă apă, iar proful nu iubeşte apa. Eu mi-am apreciat teza mea pe 7. Şi da, îl urăsc de azi înainte pe Guy de Moupassant.
De ce scriu despre asta? Pen' că!
Începusem propoziţia asta cu "mă simt", şi am şters... De ce toţi scriu cum se simt? Oare cuiva asta îi e interesant? Când omul întreabă "ce mai faci, cum te simţi?" el o face mai mult din politeţe, nu prea îl interesează răspunsul. Ştiu asta foarte bine. O dată începusem să povestesc unui om cum mă simt, şi el s-a întors cu fundul la mine. Cele mai aiurea discuţii se întâmplă în grup. toţi stau în jurul tău şi povestesc ceva, şi dacă cu cineva în parte vorbeşti, celălalt se supără. de aici concluzia, copii: urăsc companiile mari, deşi nuş de ce fac parte din ele destul de des.
Se presupune că eu fac acum conspect la biologie.
Deh.
Out of topic: nu ştiu cum Aka pune video-urile de pe iutub la ea pe blog. Că vaca de iutub le poate posta doar pe twitter şi wordpress.
Very out of topic: în fiecare zi vâd din apartament un jet mare de lumină care "răscoleşte" cerul. Noi avem FBI, sunt sigură. Deşi mama spune că e aeroportul de vină. Ei phut şi aşa.
Am dispoziţie rea. Foarte rea. Anume rea. Nu tristă, nu depresivă, nu weird, nu melancolică, nu morbidă, nu melancolico-morbidă. Just rea. Vreau să mă duc să formatez Wind-ul. Măcar făceam conspectul la bio în 15 minute, nu în 3 ore.
Nu vreau să văd pe nimeni şi vreau vacanţă.
bananadăns + şâfti = evil.

sâmbătă, noiembrie 28, 2009

Plumb

4 au reacţionat

Nu, nu am recitit poezia lui Bacovia. Pur şi simplu simt că a venit iarna. Şi simt că nu mi-i a ieşi afară, şi nu vreau pe nimeni, şi nimeni nu mă vrea, ci vrea doar un ceai/cafea/ciololată fierbinte/capuccino sau plăcinte cu cartofi de 1.75 la cantină.
E frig. Poate că îmi place frigul, deşi tot timpul am crezuz că nu-l înghit. Pur şi simplu frigul poate să te învăluie ca să nu mai simţi nimic, nici inima-n tine. Iar căldura enervează, te lasă să te topeşti. Frigul e aristocratic. Da.
Şi parcă am ingheţat, şi nimic nu mă va mai trezi până prin aprilie. Vreau să ningă, să pot idealiza iarna, să pot face îngeraşi pe zăpadă, să arund în Nikasan cu bulgări (dear, nu mă întreba de ce anume în tine, dar parcă te vad fugind după mine cu de-o grămada zăpadă în pumni). Şi-n plus Mila n-a iubit niciodată să fie împroşcată cu bulgări.
Vreau la cimitirul evreiesc după o photosesie stil victorian între morminte cu zăpadă (sunt om bolnav?).
Şi parcă văd cum ar ninge afară şi eu aş privi prin fereastră şi ar cânta la boxe My Dying Bride - For My Fallen Angel. Nuş de ce, dar anume această piesă mi se asociază cu ninsoarea.


Şi mama cântă Phantom of the Opera acum, i-am pus Theatre of Tragedy. Am mâncat plăcinte, discut cu Vitalie. Ne-am apucat cu mama să dansăm tango, deşi nici una, nici alta nu ştie a dansa. Şi era tare cute...
Cât am scris s-a lăsat amurgul. Iar la TV arată Godzilla. Pe astfel de notă lirică încheiem.

marți, noiembrie 24, 2009

Boring Days

2 au reacţionat
Phelea stă acasă deja 5 zile. Şi azi e ultima din aceste binecuvântate zile de Dumnezeu. Numai că tare m-am săturat să beau Coldrex şi pastile de dureri de gât, să admir zilele frumoase peste fereastră şi să nu pot ieşi şi să răspund la sunetele colegilor de clasă care sune să întrebe temele pe acasă. Şi eu le spun "Eu n-am fost la school de vineri". Da' ei aşa: "Ei da? N-am observat". Sweet. Şi aşa mă simt de-a curului, că aceste evenimente îmi stircă şi plăcerea de a nu vedea pereţii şcolii.
Plus la toate, am crezul că voi scăpa de olimpiada la istorie. Dar nu, nu-i aşa uşor, Phelea. Profa' i-a spus la o fetiţă să-mi spună mie că o scriu atunci, când onorez cu prezenţa lecţia ei. Jo.Pa. Şi iată că în loc să repet atâta timp cât n-am ce face, eu stau şi ascult muzică şi citesc "Rouge et Noir" care deja nimanui nu-i mai trebuie. Iaca aşa-s eu. Manualele de Istorie stau frumuşel pe masă, prea perfect aranjate.
Cristi mă sună să ies afară. El tot are angină. Saracul. El e unicul meu prieten online acum pe faces. Cum pot să ies eu afară? Mi se face ciudă. Zilele astea, de la plictiseală acută şi căutarea unei ocupaţii care va amâna incă puţin temele pe acasă, m-am uitat la New Moon. MAMĂ!!! .
El - un prea drăguţ care nu ştie psihologia feminină (prea prost pentru a înţelege că trebuie să rămână cu ea, şi nu să-şi care curul său vampiresc departe în ţările calde numai pentru că frati'so a sărit să o sfâşie) Ea - credulă şi bolnăvioară de căpuşor (pentru că nu trebuia să îl creadă că el tipa n-o vrea, nu trebuia să ii permită mucosului de indian să se dea la ea şi nu trebuia să se bage în tot felul de căcaturi dangerous)
Bine, am terminat cu critica filmului. Dar eu am dreptul s-o fac, pentru că nu critic din simplă antipatie, da' am citit toate 4 cărţi, şi ştiu că autoarea e în primul rând de vină că se fac aşa filme proaste. Ea avea în capul ei o idee foarte bună, deşi veche, a dragostei între monstru şi fetiţa inocentă, dar a dezvoltat-o prea puţin, a facut-o teap-leap, şi na: acum toată lumea se pişă de plăcere faţă de carţi şi filme. Mai multă măiestrie şi lucru trebuia, doamnă! Şi avea să iasă poate really un lucru bun. Who know, indeed. *sorry pentru fanii Twilight, şi eu pot să găsesc acolo uneori momente bune*
Eu puteam şi singură să mă iau de lucrul nuvelei mele. Da' iaca: stau şi mă uit la ea şi închid caietul înapoi. Aiurea.

Iaca mi-am făcut dimineaţa o corăbioară de hârtie şi am pus-o pe masă. E aşa sweet. Dimineaţa mă simţeam minunat. Era soare care inunda toată casa. Nuş de ce, dar în ultimul timp ador când e soare. Şi aşa vre-o 4 luni vom avea numai nori grei. Las' să fie soare. Cânta Coma - Coboară-mă-n rai, m-am întins pe podea şi dădeam din mâini. În aşa clipe uiţi de tot. Uff, şi mâine la school.

vineri, noiembrie 20, 2009

"Imi bag 'cioru' "

2 au reacţionat
Iata cu expresia asta am mangaiat eu filele caietului de engleza ieri seara. Am avut de scris despre "cat de mult ador eu patria mea".
Simteam ca temele de acasa de seara trecuta le indeplinesc inca si mai incet, decat de obicei. Ma durea capul strasnic. Eseul la engleza se misca cu viteza melcului (apropo de viteza, uitasem ieri la fizica in ce se masoara viteza. Principalu' ca tineam minte in ce se masoara intensitatea campului electric...damn). Am primit tot ieri 6 la testul de fizica. Cum si ma asteptam, fetele care ma sacaiau in timp ce scriam au 7. Iar mie profa imi spune ca inca si mi-a ridicat cu un bal nota, pen' ca aveam 5, insa ea stie precis ca eu nu copii, deci, cica, ea ma incurajeaza. Great. Si as fi meritat, daca nu as fi mers la lectiile de fizica voluntar. Da' fireste ca profa' de fizica nu stie, ca in loc de ultimele 5 lectii a dumneaei, eu tapam la primul etaj planul didactic a profesoarelor de istorie si geografie. Simt cum deja la a 6 lectie de ieri ma doare capul si muschii membrelor. Vin acasa. Ii spun mamei ca nu vreau sa fac nimic si ca nu mi-e foame. Ma culc si adorm, lucru care nu l-am facut deja de vre-o 10 ani. Ma trezesc, aprind calcul. Vorbesc, da' din pacate nu mai tin minte cu cine. Stiu ca vroiam sa vorbesc cu Nikasan, si ea greu raspundea. Pe la 19.00 ma apuc de eseu. Naspa. Pe la 21.00 ma suna Mila in skype. Nu tin minte sa spus vre-un cuvant (eu), stiu ca vorbea numai ea. Nu reactionez la nimic. Imi vine greu sa tin capul. Incepe sa ma doara o parte de gat in stanga si urechea stanga. Mama se uita la mine si ma roaga sa-mi masor febra. E 37.6. Great! Pentru cine atunci eu scriam eseul asta si citisem o saptamana intreaga pana la 12 "Rouge et Noir"? Inchid calcul. Mama inca nu a spus nimic de scoala, deci imi amintesc ca proful de literatura universala ma va intreba maine (adica deja azi) despre ce e romanul. Aprind iar calcul. Citesc rezumatul. Mi-e rau. Ma culc. Dimineata ma trezesc de la o insuportabila durere de gat. Si mi-e cald. Mama imi da apa cu sare. Cica e buna pentru angina. Deci am angina. Great! Masor temperatura. Ei bine, e 37.4. Mama se duce la lucru si imi spune sa repet pentru olimpiada la istorie de luni. Adorm iar. Ma trezesc la 9.26 (stiu precis) de la mesajul lui Vlad, ca cica, nu poate sa vine sa ne vedem dupa school si ca vine diseara. Eu il sun inapoi si zic ca nu m-am dus la scoala. El ceva sopteste acolo grabit, cred ca nu e singur. Nu am inteles nimic, sunt de pe somn. Dar stiu precis ce imi spune, fara ca sa aud. Zic "Bine" si inchid. Mai adorm odata. Ma trezesc la 11.38. Febra e 37.1. Gatul e umflat, nu pot inghiti. Mi-e foame, dar mi-e atat de greu sa ma scol, incat pur si simplu rabd pana va deveni insuportabil. Ma scol totusi. Mananc si beau ceai cu lamaie. Mama suna si spune ca mi-a luat niste pastile pentru durere de gat. Eu imi aduc aminte ce am visat. Zdohnesc de ras mut. Nu pot sa rad, ma doare gatul. Am visat ca cumparam salam si insistam ca vanzatorul sa-mi puna salam pe cantar fix de 50 de lei. xDD. Apoi secventa s-a schimbat si ma vad cu Livica, la istorie, mancand salamul cu o franzela de 2.40 xDD. Ma apuc sa repet la istorie. Ca profa' de istorie mi-a spus, ca daca nu voi scri olimpiada de luni pe 10, imi scade nota semestriala pana la 8, necatand ca am 2 de 9 si restul 10 pe linie. Oaia, oaia, oaia. Ma duc sa pun de spalat in masina, citesc niste ziare aduse de mama (mama mea lucreaza sefa de biblioteca). Nu stiu cum a trecut ziua. Dar stiu ca deja tocmai la 4 m-am asezat la calc'. Si am vazut la Aka pe blog acelasi, cu mici devieri, damn shit. Sanatate noua, Aka!

luni, noiembrie 16, 2009

16 noiembrie

3 au reacţionat

Azi... o da, azi!
Prima zi de după vacanţă. Mă scol frumuşel la 6.30 împreună cu fucking clok alarm. Miaun că nu vreau la şcoală de orice eventualitate. Nu merge, mama se uită la mine cu privirea ei de firmă "nu-mă-zaibi-că-oricum-nu-primeşti-ceea-ce-vrei-e-timpul-să-creşti-am-problemele-mele".
Mă duc în ciupici şi în pijama, mă gândesc că o zi mai rea nu a fost demult. Eu-s om cu capu' în alt loc, prima ce fac e machiajul. Funny arăt eu cu rimelul şi în pijama. Mă duc şi mă îmbrac într-o fustă lungă şi cu o vestă bej. Îmi pun 2 lanţuri la gât. Mama mă cheamă să mănânc. Mănânc. Tăcem ambele. Apoi ea începe să-mi spună cât e de săturată de administraţia ei, îmi spune ceva de gripă. Eu tac şi beau ceaiul meu, de care îmi vine să mă înclei cu super-clei, ca să nu se termine această dulce clipă. Mama iar se ia de vechea poveste: "Mai ai să umbli în negru, bla bla bla?". Restul frazei nu îl aud, ştiu deja ce îmi va spune. Îmi dă să mănânc o gutuie. Mănânc din politeţe, deşi ador gutuiele. Mama devine mai draguţă. Dar mă bucur prea devreme. Rog să fiu lăsată să vin mai târziu ( la 3), pen' că vreau să mp văd cu Corina. Întreabă de ce. Nuş ce să-i spun. Că vreau şi gata. Îmi dă voie, da' fără mare tragere de inimă. Mă îmbrac în trench şi mă încalţ. Vrea să iasă cu mine. Ei hai... Ieşim. Ea se duce la serviciu. Uff, eu merg singură în deal. Copii merg la şcoală cu nişte mutre absolut murate. Mi-e frig, că am destulă minte pentru a arăta frumoasă, dar puţină de tot, când merge vorba de sănătate. Am şi forma cu mine. Am avut prea mulţi de 4 la educaţia fizică pentru a-mi permite să vin fără de formă. E devreme. Oamenii se uită la mine, eu la ei nu mă uit. Merg. E rău să mergi singură la şcoală. M-am deprins atâţia ani să merg cu Mila la şcoală. Ajung. Mă întâlnesc cu Livica la poartă. Ea vorbeşte la mob. Doar atunci mi-am amintit că e figneaua aia de opţiune. Poţi vorbi între ora 6 şi 10 dimineaţa primul apel gratis. Intrăm în clasă. Stă gopul ală de Cincilei. Nu se trudeşte să spună "bună dimineaţa, Felicia". Îi spun eu. El rămâne tip. E ok. Bun început de zi. Câte puţin vine toată clasa. Iura şi Petru ca de obicei întârzie. Vine administraţia. Ţine morală vre-o 2 minute despre gripă porcină. Toţi stau în măşti. Uhum, corect. Copii nu au măşti, administraţia - are. Arată toţi ca nişte dalbaiobi. E ok. Trece biologia. La matematică iau 9. Rămân cu gura căscată. Cu greu o închid. Sunt chemată la tablă de vre-o 5 ori. Scriu o tablă plină. Toată fusta mea e de cretă. Profa' se uită cu panică la unghiile mele albastru electique. E ok. Vine engleza. Vorbim iar despre BAC. Toate gândurile mele din momentul ală sunt *censored*. La limbă mă fac proastă şi surdă. Dorm. Vine literatura universală. Mă trezesc. Vorbesc mult. Obiectul meu preferat. Trecem romanul francez "Rouge et Noir" de Stendhal. Toţi idioţii din clasă oftează că-s 400 de pagini. Umanişti se numesc. Aştept să vină sunetul, pentru că mă irită clasa. Mă mir cum profu' ne suportă. Mă duc să mă văd cu Corina. Corect, întârzie. Aştept 35 de minute. Vreau să-mi bag 'cioru, ea apare. Vine şi Cristi. Cere mii de scuze. Eu refuz să-l pup. Îmi ia un ceai. Eu mă fac bună la suflet deodată. Stau până la 14.45. Plec, promiţându-le să vin peste un an. Mă duc neagră ca smoala (nu ţine de vestimentaţie) că vom avea 8 lecţii în fiecare zi de Dumnezeu.
Vin home prin aceiaşi piaţă centrală. Ajung home. Beau lapte. Fac mâncare. Mă uit la cratiţa lăsată de mama în chiuvetă. N-o spăl. Urăsc să spăl vesela. Aprind calc'-ul. Vorbesc cu Nika, ea mă consolează. Vin 3 damned sms de la Orange. Shit, urăsc când vin mesajele de la Orange. Pentru că eu tot timpul aştept alte mesaje. Deschid la 4 româna. La 6 vine mama. Româna nefăcută. Mama ţipă că nu i-am spălat cratiţa. Eu închid ochii şi mai departe în gând *censored*. Pun Evanescence. Mă liniştesc. Scriu pe blog. Mi se face somn. E abia 20.41.
Concluzie & morală: şcoala distruge.
Nuvela vine greu. Vă rog, aşteptaţi încă puţin.
Se va numi "Fereastra"

miercuri, noiembrie 11, 2009

Idei Fixe

2 au reacţionat

Iaca asha. Vreau sa scriu si eu pe blogul asta, maica sfanta.
In primul rand, voi posta o nuvela in urmatoarele cateva zile...Yep, working now
Si ce fac eu acum? Ca de obicei stau pe net, mananc bomboane, mi-am imbracat niste cercei vechi de vre-o 5 ani si nu stiu cum-de, dar inca se potrivesc cu stilul meu.
Capul doare, cum n-a mai durut de multe saptamani. Mama ar spune ca e din cauza cantecului asta de Virgin Black - Domine, dar eu si dvs shtim, ca asta nu are nimic cu capul meu...
Caut poze. Caut maniacal poze cu nishte porumbei, care ar fi prinsi in obiectiv zburand spre o fereastra inchisa. Stiu, idee bizara: pentru ce porumbeilor sa zboare spre sticla aia? Nu cred ca sunt atat de prosti pentru a se sinucide. Pentru ca o pasare are mai multa minte decat un om in privinta asta. Dar asa-mi trebuie pentru nuvela, iar nimeni inca nu vazuse porumbei kamikaze. Do.
Inca un gand fix este gandul despre scoala. Nu stiu de ce, dar mi-e frica nespus sa se termine vacanta asta. Mai bine ramanea de o saptamana, pentru a nu intelege nimic din ea. Pentru ca m-am prins cu gandul la ceea, ca mi-e frica de ziua in care va trebui sa ma duc la scoala. Ma simt absolut deprimata, cand ma gandesc la asta. Oare numai eu? Dar simt ca nu-mi voi putea reveni repede. 2 saptamani de stat acasa oarecum obisnuieste cu ideea ca acasa e mai bine. Si prea multe lucruri bune se intamplase in vacanta asta, pentru a o face buna. Am impresia ca daca vine luni, pur si simplu dupa primele minute din prima lectzie, voi parasi auditoriul. Da, vorbesc prea mult de asta, dar e un lucru care ma sperie intr-atat, incat deja visez coshmare. Si azi e deja miercuri. Ma inspaimant tot mai mult. Da' mama nici s-auda nu vrea...
Inca un lucru "minunat" e proclamarea revolutiei de catre mam'mea. Merci, draga mama, ca nu vrei sa-mi mai platesti internetul... Cica, cum pot sa vorbesc cu prietenii mei cate 4 ore pe net? Si iaca incercati sa-i explicati cum. Daca te vezi cu ei peste o zi. Si ce sa-i spun? Ca cu Nika nu m-am vazut de vre-o saptamana sau mai mult si e normal sa vorbim cate 2 ceasuri numa' noi, ca daca am fost in orash si am facut poze, trebuie sa le trimitem si sa le redactam, ca cu Mila pot vorbi numai pe Net seara tarziu, pentru ca omul are colegiu. Si credeti ca intelege? Neee. Ca-i mam`mea.
Inca o idee pana ce nerealizata este crearea unei trasnai pentru gat din dantela neagra. Dantela neagra lata n-am nici finante sa cumpar, nici posibilitate sa ies. Ca iaca, m-o pus sa citesc "Ana Karenina". Eu ash tranti-o pe oaia asta sub tren mult mai devreme de cele 671 de foi in urma carora ea treb' sa se arunce pe calea ferata. Urasc clasicii rushi. N-am ce spune, literatura rusa e una de etalon, da' eu nu suport lit-ra de tipul lu' Tolstoi. Iaka, nna.
In cateva zile apare nuvela.
Fuckin' great. Inca ma doare capu'.
P.S: imi place fereastra din imagine.

duminică, noiembrie 08, 2009

Cioburi...din my Viole(n)t Hours.

3 au reacţionat

Presentiment ca blogul moare. Nu vreau sa moara. Vreau sa intre lumea pe net si sa se uite ce e nou pe blogul meu, cum fac eu, cand aprind internetul si ma uit deodata la Aka, la Natha, la Alice, la Nika.
Astazi...
Ora 7.25
...m-am trezit cu o durere nemaipomenita in tot spatele si mai ales in gat. Tocmai atunci mi-am dat seama ca e de la rupatura aia neomeneasca la Corina acasa ieri. Nebuni, fericiti, ca o turma de aborigeni, cu alcool in sange, pentru ca "o data in viata e 15 ani". Imi aduc aminte fiecare detaliu, cum mergeam cu Cristi la bratz impreuna cu Alice, Doina, Roma, Corina..in deal, la o casa neconstruita pana la capat. Era atat de bine sa stai intr-o liniste absoluta in intunericul tomnatic, care deja se lasa la 5 seara, sa vezi vaporii care ieseau vartej din gura de la fiecare, si nu intelegeai: era fum, sau expiratie. Se vedeau luminile Buiucanilor. Nu vroiam acasa.
Ora 8.40...M-am sculat sa inchid usa dupa mama. Am vrut sa adorm iar, dar nu mi-a reusit. Nu am ceai in casa. M-am dus si am mancat o placinta cu mere si m-am asezat pe pervaz. Fara ceremonie am dat la o parte glastrele cu florile iubite de mama. Era frig sa stai doar in maiou. Nu-mi place frigul. Am aprins televizorul, am numarat toate posturile pana la capat si inapoi, am inchis, si m-am uitat din nou in fereastra la orasul asta urat si gri. Imi pare ca in CSI nu sunt orase frumoase. Beton, beton, beton... Imi parea ca sunt unica pata de culoare in lumea asta, pentru ca ma vedeam doar pe mine in oglinda, ciufulita si invelita cu plapuma mea rozova... da..rozova (stiu ca asa nu se spune).
Ora 11.08...Am aprins calculatorul. Mi-am pus Diary of Dreams - Tears of Laughter, care il ascult maniacal in locul lui Poets of the Fall. Din intamplare am gasit un pachetel de ceai verde, si scrashnind din dinti, totusi l-am baut. Nu iubesc ceaiul verde. M-a sunat mama sa-mi aminteasca ca trebuie sa citesc "Ana Karenina", eu am spus "OK", si am uitat de asta...Am observat ushurata ca Nika si-a reinviat profilul, i-am raspuns Violetei. Juma' ora mai tarziu m-am simtit extrem de deprimata. Am citit pe blogul Nikai si m-am simtit inca si mai deprimata. Am citit statutul lui Cristi, si...Mai pe scurt, dimineata nu a fost una fericita. M-am simtit o bureta, care imbiba fericirile si tristetele altora + la toate astea fiind deja imbibata de propria tristete. M-am simtit rushinata ca ma plang, si am inchis Diary of Dreams.
Ora 12.45...Am gasit un pic de menta si melisa. M-am dusa sa fac un ceai din ierburi. Deja pur si simplu inraita pe toata lumea, si in primul rand pe myself. Pe drum la bucatarie am auzit telefonul. Alexandra mi-a spus ca sunt un om manipulator, dupa o carte care o citise ea. Nu m-am simtit tare bine, dar nu am tipat la ea, pentru ca omul n-are treaba cu mine. Am baut ceaiul ala (care mi s-a parut cel mai bun din tot Universul) si iar am pus Diary of Dreams. Am cautat ceva templates pentru blogul asta. In fine, am gasit, dar cand am previzualizat, am decis ca blogului ii sta bine si asa. Mi-am luat un pic de ciuperci, si m-am asezat sa scriu.
Ei bine, acum e 13.40. Peste 4 ore ma duc la teatru la "Visul unei nopti de vara" de Shakespeare. Iar piatra de la medalionul meu cu secret a cazut dracu' stie cand, ieri la Corina. Ei...sa gandim filosofic si optimistic. Oricum fusese o zi nemaipomenita. Exemplul dialogului cu Alexandra mi-a dovedit ca pot face lumea sa zambeasca, chiar si cand singura am o fata tip
Nu cred ca maine voi scri, dar ca un P.S poate fi happy birthday pentru Corina, ziua careia e de fapt azi, si happy birthday pentru bunny Alice! Si o imbratisare calda de hariok pentru Nikasan

marți, octombrie 27, 2009

Despre anotimpul care are prea mult galben.

4 au reacţionat
Nu-mi place galbenul desi raman in trans, cand vad un copac de artar absolut galben prin care trec raze de soare. Hm. Ceva din noutati noi (care se intampla la mine extrem de rar, viata mea fiind atat de previzibila, incat raman cu gura cascata), e faptul ca vre-o lucrare de-a mea posibil sa fie editata intr-o revista, de care stie, cred ca, doar mama mea - "Clipa". Am trimis niste versuri (!) la redactia aia. Straniu, am terminat sa scriu versuri de vre-o 3 ani. Astea sunt versuri albe. Sunt prea absorbita de proza. Era o cerinta de la profesoara mea de romana, ca nu mai afla lumea niciodata ca scriu. Ma gandeam inainte ca nu vreau sa afle nimeni ca scriu, dar de ce naiba mai scriu?! Daca ar fi doar pentru mine, atunci liber ma pot limita la imaginatie. M-am decis, oricum... Am s-o scriu si pentru voi, cei 2 care imi comenteaza postarile..xD

Scriam si ploaia imi era cerneala
Din singuratati.
Teseam paradise din ceata si
Adulmecam toamna.

In oglinzile sparte din ochii mei
S-a reflectat un stop-cardiac
Al sperantei...

Tu nu m-ai dus sa privim cum
Cad secundele din circuit,
Sa simt ca toamna miroase a poezie bacoviana
Si a portocale.

Orasul din beton m-a apucat
De glezne, pentru ca
Tocurile mele in fiecare zi
Rastignesc asfaltul de scoarta terestra.

Firele de argint a ploii ma gauresc
Si simt cum imi iese esenta
Si cade
In forma de corabioara de hartie.

Fac inca 18 pasi si devin ceata
De maine dimineata
Ca sa vad
Cum fumeaza toamna...

sâmbătă, octombrie 10, 2009

2 au reacţionat

Auzeam un fosnet alaturi, stiam ca mama face ceva, ca sa ma trezeasca... Am intins mana la mobil sa ma uit cat e ora... Era 9.08... Nda, clar... Inca 3 ore, si trebuie sa ies din casa spre cor... M-am gandit a mia oara in ultima saptamana, ca nu e bine sa pui corul si sambata, si duminica... I-am spus mamei "buna dimineata" si m-am uitat in pod... Imi aminteam visul...
Am 2 imagini de vis... Care se repeta constant. Visele, subiectele, totul se schimba... iar doua imagini raman la fel...
Merg printr-o casa frumos decorata in stil victorian...Actziunea se petrece in casa asta, dar de fiece data e alta. Imaginea incep sa o recunosc atunci cand ajung la o usha frumoasa de lemn roshu inchis, cu un maner de argint... Stiu precis detaliile, am vazut-o atat de des... Imi vad mana... Alba, cu unghii negre, cu inelul daruit de Morphy a mea inca in clasa a 5, care nu il scot niciodata... Ating usha de maner. Se deschide simplu. Intru in ea, si dupa ea e alt labirint, dat cararushele sunt atat de inguste, incat ma blochez intre usha care s-a inchis dupa mine, si drumushorul din fatza mea... Si se destrama visul...
Apoi ma regasesc pe o insulitza de pamant in fatza careia se intinde o cale de ferata inundata, dar shinele careia inca se vad... Ma vad intr-o rochie alba, cu parul prins cu o agrafa frumoasa. Pasesc pe calea asta ferata. Si merg, mer, merg... Nu simt apa, privesc doar inainte. In fatza sunt copaci mari, uriasi, verzi... Toul e intr-o culoare de amurg: albastru-verzuie...Calea ferata intoarce brusc la stanga... Si stau intre nishte salcii. Bate vantul. Si am un sentiment constant de frica...
Nu stiu de ce le-am scris pe blog... Aceste 2 imagini. Undeva am citit ca visele sunt mesajele subconshtiintzei umane, care trebuie descifrate. Poate pur shi simplu trebuie sa schimb ceva...

vineri, octombrie 09, 2009

Cad frunzele

3 au reacţionat
Am fix asa o frunza pe masa in fatza mea...
Vineri... 4 lectii la scoala... Ora 12, eu merg pe strada. Centrul orasului e pustiu si linistit... Canta niste pasari, solitar, parca le impune cineva... In Chisinau e summit. Nici nu stiu ce fel de summit.
Cu 5 minute inainte de asta ies din scoala. E chiar in centrul centrului, dar putini stiu de ea. Are porti verzi. Nu stiu de ce le-au colorat verzi... Stiu ca verdele linishteshte. Sa nu aiba stress copiii? Deh...
Vorbesc la telefon. Ascult niste noutati rele. Ii dau din mana lui Petru, care fumeaza direct la poarta, fara a se "trudi" sa se duca in locul special rezervat pentru improvizata "gara feroviara", cum numesc eu ograda aia unde copiii de la 12 la 19 ani fumeaza ca locomotivele. Fara a ma dezlipi de receptor ii spun Irinei, mishcand doar buzele, ca ma duc in alta parte. Ma uit in urma ei fara a o vedea. Vad doar cum se clatina cerceii ei rozovi. Pun receptorul... Nu-mi place ziua de azi. Aduce ghinion...
Mama e la o deschidere de biblioteca, si nu ma grabesc acasa, ca sa o sun la serviciu si sa intreb ce vrea sa gatesc diseara. Ma gandesc, ca ar fi fost bine sa trec pe la Asachi, dar imi amintesc ca e summit, si cuvintele lui Nikasan, care nu mi le amintesc precis din cauza sclerozei: "Au facut mare galagie de la o branza"...Zambesc la cuvantul "branza"... Imi inchipui cum l-ar rosti Nikasan... Ma umfla rasul) Rad fara sunet. Trece un copil si ma priveshte speriat, apoi se uita in ochii mei, si fuge cat colo... Funny, astazi nu sunt negri-negri...Au ceva verde pe ei... Fricos copil...
Ma cobor pe Bulgara... Miroase a mancare, si eu sunt infometata... Poshta e impodobita cu baloane albastre si galbene. Miroase a balon spart (you know, mirosul ala specific) si un copil merge satisfacut inaintea mea...) Ma cobor si merg pe langa Pretura. Gramezi de castani maturati imi nimeresc sub balerini. Miroase a toamna. Ma cobor pe Stefan cel Mare. Printre gramezile de frunze de tei de galben-murdar sta o frunza de artzar de un galben aprins. Ma aplec si o iau. Trece un barbat pe langa mine si ma priveste interesat: eu, imbracata in pantaloni negri, in balerini negri, in trench negru, cu par castaniu inchis, cu ochi vopsitzi cu creion negru...si frunza de un galben aprins... Merg mai departe, miroase a orash: a fum de masini. Ma cobor pe Tighina, sa incep calatoria prin Piata centrala. Miroase a pateuri cu carne, a oje (vanzatoarea vopseshte unghiile), a porumb fiert, a veceu, a fum de masini, a fum de tigari, iar a fum de tigari, a CO2 de la gara de autobuze, a Fornetti... Ma ametzeste de la mirosuri... Nu vad si nu aud nimic. Ma aflu in mirosuri. Imi amintesc publicitatea filmului "Parfumul"... In fatza mea merge o femeie. Miroase a lac de par... Trece un om imbracat in costum sur, si miroase a parfum barbatesc foarte cunoscut...Intorc capul...Miroase a var`mio... Ma duce in eroare, urasc asta... Se termina piata... E o bucata de drum fara oameni... Atent pashesc forfotind prin frunze. Trec dupa coltz. Miroase a caini uzi...apoi deodata a sol... Trec pe langa cafeneaua care de 5 ani nu mai lucreaza si care au cucerit-o buruienile. De acolo miroase a sol. Trec pe langa o poarta cafenie urata...Miroase a must. E sunetul la liceul Cervantes, rag copiii. Langa liceu se afla o biserica. Miroase a paine coapta si a tamaie... Merg la vale, la vale, la vale... Liceul rus, merg copii, miroase a chips`uri... La coltzul edificiului Corpul Pacii sta un americat si un distribuitor de pizza... Logic, miroase a pizza... Imi fac pofta... Imi amintesc de cuvintele Liviei: "Cand tzi-e pofta de ceva tare-tare, trebuie numaidecat sa mananci", da' ce sa fac, daca am doar 5 lei in portmoneu? Sa ashtept cand voi avea mai multzi...Miroase a toamna si a ograda mea... Suna cheile...liftul...usha...
Am fix asha o frunza in fatza mea... Ca dovada pentru mine insumi, ca cad frunzele...

joi, octombrie 08, 2009

Noul look al blog-ului

3 au reacţionat
Astazi am simtit ca trebuie sa ma apuc de blog-ul meu... Endless dark-ul obositor (intr-adevar obositor, nu aruncatzi cu patlaJele in mine) era deja plicticos... Am cautat vre-o 4 ore ceva teme pentru blog, in decursul search-ului meu depistand prin propuneti temele lui Vitalie si a Nathaliei... Dar nu`i pe asta... Am deja vre-o 5 teme in calculator si acum voi schimba fata blogului cat imi va dori inima...
De ce felinarul?
Astazi a fost o zi grea... Tot timpul printre oameni... Uneori imi pare, ca daca toti indivizii astia, care ma privesc/nu ma privesc pe drum, care ma scot din sarite/ma fac sa zambesc, care ma critica/ma apreziaza...pai daca toata lumea asta ar disparea, ii voi fi nespus de recunoscatoare, pentru ca daca nu ar fi ei, m-as asheza direct pe asfalt atunci, cand ma vor durea picioarele, ca astazi, de la platforme... Daca nu ar fi ei, ash putea sa cant cu voce tare pe afara, sa nu ma gandesc ca unicii cre ma vor intzelege vor fi copiii...
Felinarul, pentru ca e pe prim plan, si-ti pare ca e singur, deshi e inconjurat de indivizi-clone ale sale. vreau sa ma simt asha o data: singura, deshi intre oameni... Pentru ca oamenii nu pot sa dispara, doar pentru ca eu sa ma ashez pe asfalt si sa cant in gura mare Coma - In mine in soapta. Right... Trebuie sa fie iluzia unei singuratatzi... Ceea ce copii trebuie sa invetze la shcoala, e ritmul in care trebuie sa respiri, pentru a nu intrerupe respiratzia altcuiva...
Nashpa tema...Dar imi placea felinarul...

P.S: Vezi, vezi, vezi, Aka ca tzin minte ca ma rugai sa schimb negrul pe altceva? =D

sâmbătă, octombrie 03, 2009

Il cantam la cor...)

3 au reacţionat


Adiemus - Adiemus
Asculta mai multe audio Muzica

Tomnatic...

1 au reacţionat


Virgin Black - Rest Eternal
Asculta mai multe audio Muzica

Secundele cazute din circuit....

3 au reacţionat
Domnisoara in rochie neagra mergea pe o strada veche pavata cu piatra si deasupra cadeau frunze de rugina. Cand te uiti la o astfel de fata iti pare ca sunetul tocurilor ei inseamna secundele care cad din circuitul lor obisnuit...

Cuvintele astea mi se invartesc in cap de la ora 1, si devine obositor luand in consideratie ca e deja juma' la 7...
E evident... Asta e un inceput de povestire/nuvela/roman... Asa de obicei asta incepe... Un gand maniacal repetat in decursul unei zile, a 2, a o saptamana... Dar da un rezultat numaidecat. Iar acum ce vad eu: nimic... lipsa continuarii. Mi-a murit oare inspiratia? Desi mi-a spus un om, ca inspiratia mea de fapt sunt eu insumi. Deci, am murit eu?
Ma intorceam de la cor, cand am depistat ca vreau o pisica roscata. Si mi-am inchipui cum cineva va suna la usa mea, iar eu voi deschide cu parul lung ca inainte (de care imi e dor) si cu pisica asta in bratze...
Ascult Chopin... Pe drum la cor ma gandeam cum voi pleca cu el sa privesc cum cad frunzele. Iar pe drum inapoi de la acelasi cor am vazut o baltoaca enorma... M-am oprit... Ma uitam lung la ea. Trecuse deja 2 oameni. Eu inca priveam. Ma gandeam daca am foaie in geanta... Nu aveam... Am vrut sa fac o corabioara... Am vrut foarte mult. Dar nu am exces de foi in geanta. Prima data mi-a parut rau ca facusem ordine in ea saptamana trecuta.
Voi ati observat vre-odata ca exista nori violeti? Eu da... Sa shtitzi ca azi in Chisinau la 18.34 erau nori violeti...

miercuri, septembrie 02, 2009

Inceput de sfarshit.....

0 au reacţionat
Un inceput de nuvela....Nepublicata in intregime din aceleashi motive ca shi inainte....

-Cândva lumea era alta...Când trăiam noi. Iernile erau reci, ningea...Ştii cum ninge afară? Nu? Păcat...ninge frumos, uneori mărunt şi parcă cu ghimpi, alte ori măşcat şi moale. Verile erau calde. Deja atunci erau. Când ploua era de o plăcere să ieşi din casele alea de beton în care stăteam toţi ca în nişte cuşti fără gratii...Noi stateam pe malul lacului şi aruncam pietre, iar apa era abia caldă...Apă de vară. Ştii, imi plăcea toamna. La noi toamna nu însemna pregătire de război...Toamna cădeau frunzele. Cădeau, abia apucate de vânt, se legănau. Aveau culoarea ochilor tăi. Mmm, ruginie...

Sufletul meu amuţise şi privi în fereastra făcută dintr-un material perfect de rezistent. Din cerul de culoare arămie se arăta un soare imens...Discul fierbinte parcă tremura, cum de obicei, in timpul în care trăiam eu, tremura oglinda apei atinsă de o rafală de vânt. Parcă topindu-se, acesta colora cerul, care de zeci de ani nu mai e albastru. Energia solară mănâncă atmosfera, distruge vaporii de apă, care făceau cerul albastru. În lumea asta nu mai erau seri răcoroase, nu mai erau ploi...Nu mai era nimeni mie drag, nu mai eram nici eu...Din cerul de culoare stranie cădeau cu o frecvenţă evidentă meteoriţi. În anul 3218, amintirea mea cerceta începutul sfârşitului lumii, unde am fost noi fericiţi...

Afară era un dezastru. Era doar o continuă, nemărginită pustietate...Totul era în culori maro şi negru, şi doar aerul era de o culoare straniu vie: albastră. Posibil că am zâmbit. Noi am existat mai mult de o mie de ani în urmă, în depărtatul secol XXI, cînd nimeni nu atrăgea nici cea mai vagă atenţie la prognozarea apocalipsei. Atunci îmi părea că culoarea albastră însemna ochii lui...nu a heliului în stare lichidă din cauza căruia acum era colorat aerul...Mi-am amintit cum făceam dezbateri cu vechiul coleg de bancă în depărtata clasă a 9, că în cazul topirii zăpezilor ne vom rezerva un loc pe Everest...Nici nu credeam că marele munte se poate transforma în câmpie aridă...

Băiatul care m-a chemat din ceaţa albicioasă a vremurilor m-a întrebat cu o notă isterică în glas:
- Ţi-a fost frică să mori?
- Nu e nimic mai evident decât moartea, tu ştii asta...Mi-a fost frică...În decursul vieţii mele nu m-am temut, iar cînd am vazut-o atât de aproape, m-am speriat...Pentru că nu există om, care să nu se teamă de nimic. Şi frica ta e motivată, - i-am raspuns, - De ce m-ai chemat?
- Fotografia ta a fost unica, care s-a păstrat de-a lungul anilor din arborele genealogic al familiei mele...Şi înafară de tine nu mai e nimeni! Vreau sa-mi povesteşti, cum a fost lumea cândva...De fapt ştiu că în mai puţin de 2 zile din planeta noastră nu va mai rămânea nimic...Nu vreau să rămân singur aici.
- Evan, tu eşti om puternic, niciodată să nu uiţi despre asta, chiar şi atunci când nu va mai rămânea nimeni, care ar putea să-ţi observe frica, trebuie să-ţi arăţi mai întâi ţie, că nu te temi.
- Tu mă vei vedea...
- Cu atât mai mult. Începe să crezi în tine. Niciodată nu e prea târziu. Chiar şi înaintea morţii... Mai ales înaintea morţii....
- Ea nu mai este, ca să-mi spună, că totul va fi bine...
- Ea?
- De fapt nimeni nu mai e... Părinţii au plecat ultimii... S-au rezervat locuri bune pe Marte. Ea nu a vrut să plece. A vrut să rămână cu mine. Să luptăm, şi să nu ne purtăm ca laşii... Şi apoi a murit... S-a asfixiat de gazul de afară... A vrut să deschidă fereastra...ca pe vremuri, când era copil... De decenii nu mai deschidem ferestrele. Ce folos să trăieşti sute de ani, dacă exişti doar? Mai bine nu se inventa frâna asta a dezvoltării umane, şi oamenii trăiau, ca înainte. Tu cât ai trăit?
- Am putut şi mai mult...
- Eşti o femeie tipică, nu-ţi spui vârsta...

Am râs isteric. Evan mi-a făcut semn cu mâna, şi în semnul ăsta atât de bine l-am recunoscut pe el...Eram aşezaţi pe podeaua dintr-un material necunoscut mie, şi mă simţeam într-o cuşcă. Din pereţi, cu o frecvenţă de 10 minute, ieşeau jeturi de aer filtrat şi răcit, pentru a nu supraîncălzi camera. Câte unul, ei dădeau greş, de parcă maşinăria care pompa aerul, era pe cale să se distrugă. Evan se uită cu o privire nevăzătoare la jetul de aer stins. Îl cercetam minuţios. Avea păr castaniu deschis, o piele albă ca pergamentul, ochii mari, cu gene lungi şi irisul lor era ruginiu – o culoare anormală pentru epoca mea. Era înalt: se vedea chiar şi dacă stătea pe podea, avea mâinile extrem de frumoase, cu degete lungi de care mi-ar fi fost frică să mă ating. Arăta a 20 de ani, şi nu vroiam să ştiu câţi de fapt are. Putea să aibă şi 120, oamenii erau altfel in anul 3218.

***

sâmbătă, august 29, 2009

Amintiri despre veri

2 au reacţionat

Nu am scris in Coma Black de foarte mult timp. Nu sunt pe aici nici macar prin treacat. Unfair.
Am vrut sa treaca vara mai repede, sincer. Am avut o vara grea, deloc fericita, si chiar imi doream sa vina rutina shcolara, sa-mi fac ca de obicei 3 ore istoria (imi urasc profa'). Recent chiar am visat-o, de parca era in bucataria mea si fura biscuitzi XDD. Saream ca o capra de bucurie ca profa' mea de limba romana a fost instalata in post de director adjunct si acum nu va mai avea timp de a 11 b... O, sa shtie ea cat de fericita sunt eu ca nu ne mai invata!!! Nu-mi va mai pune note de 8 pentru eseuri despre dragostea in perceperea mea. He, nu m-a iubit niciodata pentru opinia mea despre metoda ei de predare :D... Imi place sa critic profele. Sunt idioate. Si ma cred aroganta, dar nu-mi pot face nimic, pentru ca stiu materia. Am numai la purtare note proaste. Dar mama mea nu mi-a mai vazut agenda de ani de zile)))
Va rog frumos, my friends, cine invatza franceza sa ma ajute la anul la aceasta materie... O invatz primul an si nu shtiu nimic. Anul trecut am avut cea mai proasta nota anume la franceza. O.o de fapt, cel mai rau era matematica anii trecutzi...
Vara asta... Ca toate verile, cel mai important se intampla la sfarshit. Am avut noroc de cunoscutzi noi, care sper sa devina prieteni... Deshi greu imi fac prieteni... Pentru ca tot timpul cantaresc propozitzia "Tzin la tine" sau "Te iubesc" prea mult... Nu o pot spune fiecaruia, care imi este placut...
Troncanesc tare din taste, si mama e suparata ca nu ii dau pace sa asculte National Geographic... Vreau la un lac, in toamna, sa privesc cum cad frunzele, direct pe apa. Si pana acum imi doresc sa am o pisica. Vis de cand aveam 5 ani. Vreau o pisica, si pana acum am avut 3 papagali si nishte peshti nenorocitzi, care au zdohnit peste o saptamana. Aveam 7 ani.
Ah, vreau frigarui shi porumb copt, ca la strabunica, cand veneam la ea pe toata vara cu mama cand aveam 6, 7, 8 ani... Apoi ea a murit. Parea din alta epoca. Deshi era, nu parea... Stitzi, avea gutui inauntru geamului... Erau galbene tot timpul. Parca conservate.
He... Daca tot imi amintesc de verile vietzii mele "taaare lungi" (XDD) intr-o vara a fost si my first kiss... Nu m-am vazut cu baiatul ala de vre-o 2 ani. Hm.. Sa spun cinstit ca nu ard de dorintza? XD
Si desi nu mi-a placut niciodata caldura verii, arshitza asta oribila... Tot cel mai important in viatza mea se intampla vara... Deshi nu... Nu tot)) De aia si ashtept cu nerabdare iarna...)

duminică, august 16, 2009

Happy End-ul

2 au reacţionat
Da, oameni buni... Continuarea happy a istorioarei intitulate in fine "Zambetul din fatza oglinzii". Facut copy/paste deja din documentul word gata tapat. Ca sa va descurcatzi, cititzi mai jos postarea cu titlul "Dark". Enjoy...

Monotonie. Aceleaşi lucruri, aşteptări, dorinţe, evenimente, toate în aceleaşi doze şi pe aceiaşi tonalitate. Aceiaşi respiraţie incompletă, din cauza vechii răceli, care aşa şi nu a trecut, aceiaşi cartofi prăjiţi marţi la cină şi peşte preparat joi, temele pentru acasă făcute până la ora 7, şi cele amânate de la matematică, aşteptarea unei minuni, care poate că se va întâmpla astăzi, mâine, peste o lună...

Singurătate. Una care o poţi atinge, care pulsează, una vopsită abundent cu creion negru de ochi de la El Corazon, în cizme grele şi cu unghii vişinii, care bea apă dimineaţa înainte de masă şi ascultă gothic-metal. Şi poate o singurătate care îşi dorea să distrugă ambalajul care o ţinea captivă dar, în adâncul sufletului, ea ştia că aşa ea se simte mai bine.

Protejată...

Sigură...

Singurătatea o făcea să se simtă aparte, să se simtă Ea...

- Eşti liberă astăzi?

- Nu, merçi, din păcate nu... Trebuie să mă pregătesc de sesiune...

- Mm, bine... Altă dată.

„Nici un fel de altă dată... Numai nu pentru tine.”

Negaţii, scuze şi nimic mai mult decât speranţe ţesute din ceaţă şi rimel de la Oriflame căzut de pe gene într-o grăbită clipire nepăsătoare.

Frunzele cădeau haotic duse de vânt, colorate, vii încă prin credinţa oamenilor în frumueţea lor. Bocancii păleau nemilos asfaltul sur şi monoton, ca şi zilele ei... Spre casă... Spre fortăreaţă... Spre refugiu... Sau...

Suna deşteptătorul...

Ce de obicei ea îl stinse în grabă şi păşi în vârful degetelor spre oglindă.

„De obicei” ; „De obicei...” ; „De obicei?”

Şi ea zâmbi... Şi nimeni înafară de ea încă nu ştia că mai mult „ca de obicei” nu va fi. Niciodata!!

În buzunar îi sună telefonul. El ridică. Surprins...

- Nu ştiu nimic, tu mergi astăzi cu mine în pădure. Tu mi-ai promis încă vara, că vom pleca să ne uităm, cum acolo cad frunzele!

- Neapărat, dragă... Neapărat...

Şi oare chiar atât de mult contează că se adunau norii de ploaie?

Prima jumătate: 09.08.09, A 2 jumătate: 13.08.09
Istorioară inspirată de Lara Fabian – „Je t’aime” ; Antimatter – „A portrait of the young man as an artist” ; fraza „Why we can’t try to survive?” din Hypnogaja – „Welcome to the future” ; Within Temptation – „Ice queen”. Mulţumire aparte Violetei (Akaete) în calitate de „critic literar”.

luni, august 10, 2009

Dark

3 au reacţionat
Desen de catre o domnishoara cunoscuta cu acelashi nick ca shi mine - Ophelia (shi-a expus picturile in biblioteca mamei) de pe profilul ei din deviantART. com

Hm... asta e o istorioara abstracta, neclara, grea, emotiva... Eroina e fara nume... E o "Ea"... Foarte multe detalii sunt luate din mine, insa sa nu credetzi ca ea sunt eu... Nu am sa va spun ideea textului, nu am sa va spun motivul scrierii, imi este extrem de interesant sa vad cum voi vetzi interpreta, intzelege shi percepe acest text idiot si spontan, care mi-a venit intr-o perioada de singuratate de ieri... Fitzi atentzi in concluzii si mai cititzi shi printre randuri... Enjoy my weird thoughts...

"Ceva s-a rupt in ea... Demult... Ea singura nu mai stie ce...
Ploile umblau dupa ea cu turma... S-o aline, sa planga pentru ea, in locul ei...
Era prima ei toamna pustie, in care a calcat pe jumatate moarta...
- Ce-i cu tine? Nu te cunosc...
- Nimeni nu tzi-o cere... Sunt lucruri care vrei sa le spui, dar ce rost are?

Pasii egali in lungime faceau aceiashi 1037 de metri pana la scoala, statea in aceiashi a 2 banca de la fereastra, raspundea printr-un da/nu/posibil... Vorbea rar, cantarind cuvintele. Era alt om in locul ei.

Lumea era inafara ei, ea traia in vid. O aranja asta...

Venea acasa, lasa jos, pe covorul bordeaux rucsacul negru, descheia trench-ul de aceiashi culoare si il arunca in fotoliu. Direct in bocanci intra in camera si arunca mobilul pe masa. Mobilul, care nu suna aproape deloc...

Statea fix 2 min 35 sec la fereastra larg deschisa. Destul pentru ca sa-i cada o lacrima si sa o shtearga in graba. Spunea de fiecare data acelashi cuvant...

Se intorcea in coridor, scotea bocancii, si in varful degetelor intra in bucatarie. Obishnuia sa bea cafea. acum 2 luni doar cafea... Uitase ca-i placea ceaiul...

Nu manca nimic... Nu simtzea necesitatea.

Cu cana in mana lua un numar de telefon, care il stia de la 7 ani pederost. Vorbea un pic... Viu... Vinovat... Dator...

Doua minute statea pe marginea patului si cugeta. Si de fiecare data arunca o privire spre geam...

Temele le facea 5 ore... Straniu pentru vechea ea... Intr-o tacere adanca. Dureroasa.

- Te rog...
- Am sa vin.
- Ma iubesti?
- Te iubesc... Nu-tzi fie frica pentru mine.
- Mi-e dor de tine...
- Sunt alaturi.
- Nu... Ai plecat undeva departe si nu ai spus unde. Ai lasat numai umbra.

Si atunci zambea... Lui ii pasa... Dar demult nu mai sunt cei din iulie... Pentru ca ceva inauntru s-a rupt.

- Iarta-ma...
- N-am de ce...
- Vreau sa fii vie!
- Sunt a ta... Chiar si moarta.
Si il atingea de obrazul palid. Il mangaia de parul blond si il saruta o dat. Pe frunte...

Nu putea dormi... Era in bucatzi... Shoptea...

- Iarta-ma... Te rog...
- De ce ash face-o?

Ii raspundea vidul, care traia intr-insa. Ferm. Rece. Ca un copil mofturos."

sâmbătă, august 08, 2009

Spontan

2 au reacţionat
Fetelor, si totzi ceilaltzi care nu sunt fete, astazi fac exces...
Ploua... o ploaie dragutza si muta de august, patrunsa de lumina... Picaturile ei sunt bombe atomice mici, incarcare cu energie invizibila, datatoare de viatza, care ma face sa ma lipesc cu nasul de sticla geamului si sa urmaresc... Caderea... In astfel de ploi te dizolvi, devin o parte din tine si tu - o parte din ele. Ploile... Cat de diferite sunt... Cele de toamna te imbatranesc, te pregatesc pentru asteptare. Asteptarea iernii, viitorului, notelor de la sesiunea de mate', sunetului fix la ora 8 seara. Ploile toamnei te cheama pe strazi uitate, in ganduri vechi, te cheama la o cana de ceai si fotoliul preferat de la fereastra, cu cartea a 3 HP (preferata mea din saga). Se intampla uneori sa ploua iarna. Aceste ploi iti aduc dezamagire ca nu ninge, amintiri ale zilei de iarna veche de 4 ani, cand s-au inchis shcolile de la ninsoare...
Ploile de primavara seamana cu fetele punk sau nirvaniste: colorate, nebune, vopsite in toate culorile existente, pozitive si neprogramate... Ele aduc sperantza, bucurie, sentimentul de party si ceva fresh.. (asta deja despre ploi, nu si despre fetele nirvaniste XD)
Vara ploile sunt calde, binevenite, dragi, rare...ca niste atingeri ale omului pe care il iubesti, insa cu care te vezi cateodata numai...
Iar ploaia muta din 8 august a plecat, parca nici nu a fost, ca o istorioara placuta, senina, dar scurta..
2 au reacţionat
Deci, la cerintza dumneavoastra, dragele mele, un fragment din cartea pe care o scriu pentru El si concomitent incerc sa vad daca e destul de buna, ca sa nu-mi fie rushine, so o prezint pe fragmente vazului dumneavoastra... Volumul se numeshte "Taramul Copacilor De Fier", si este compus din mai multe nuvele noi si poezii (care nu vor fi publicate din motive personale). Vreau sa spun ca cu parere de rau mi-e frica sa postez nuvelele in intregime, ca dumnealui poate da de blogul meu, asha ca enjoy doar fragmente...Asta de mai jos va fi din nuvela "In fatza drumului cetzos" unde se ia tema omului care s-a dat in voia lui Luci (cum dragostos il numesk eu pe Lucifer)...Locul actziunii: Frantza, secolul XXI, toamna asta, care inca nu a venit, septembrie. So...enjoy si criticati va rog=))

Demonul luă în mână paharul şi acelaşi lucru îi poruncise să facă lui Antoine.

- Acum...fie voia ta, omule! – şi sufletul omului păcătos ciocni paharul cu creatura infernului.

Deodată cum ultima picătură de vin a fost băută, Antoine deschise ochii şi văzu copacii roşcaţi din ograda casei sale. Fericit că vede, că e teafăr, Antoine deschise uşa casei şi începu să-i cheme pe ai săi. Întrând dintr-o cameră în alta, chemându-si pe nume soţia, pe ambii băieţi... Pustiu... În casă nu era nimeni... În următoarele 2 ore, Antoine se adeveri că nu e nici un om în întregul cartier. Maşinile s-au oprit, în case lucrau aparatele automate, televizoarele aprinse arătau fâşii sure de lipsă de signal, în frigider în fiecare zi apărea mâncarea şi maşina de făcut cafea îl aştepta dimineaţa cu o nouă cană. Dar nu se auzeau telefoanele, care cândva iritau, nu se auzea zgomotul copiilor şi râsul lor, nu era chipul femeiei vis-a-vis de el bând cafea din cana ei verde... Femeiei pe care de fapt a iubit-o... Şi suna doar vocea ei în urechi maniacal, ca o bandă magnetică blocată: „Te iubesc” ; „Te iubesc” ; „Te iubesc”...

Antoine stătea pe prag cu un cuţit de tăiat varză în mână. Din ochii ca de sticlă curgeau lacrimi.

- Ce spui, Azazel? – întrebă o voce rece, înaltă, privind faţa lui Antoine ca pe ecranul de la cinematograf într-o premieră...

- Spun, stăpâne Lucifer, că în curănd îl vom primi la noi ca locuitor permanent... – Şi ochii lui suri luci metalic vis-a-vis de ochii căprui şi încă vii a lui Antoine.

- Da, dragul meu prieten... Cine mai bine ca tine să fi găsit o mai bună ispravă? Ce proşti sunt oamenii presupunănd că cel mai de temut e iadul plin de răcnet şi foc. Adevăratul iad pentru ei e ăsta: singurătate, lipsa de tot ce-ai iubit, la ce ai tins, lipsa unui orizont, a unei banale speranţe... Dar cum, Azazel?

- Preferata mea iluzie, stăpâne Lucifer... O simplă iluzie... – trist spuse Azazel. Poate că îi părea rău...

- Da... Să ştii că pentru trucurile tale mi-ai plăcut întotdeauna...

Iar în Rhône, Lyon, în casa lor mică, privea cum cad frunzele Mylene. De parcă încremenită aşa pentru mulţi-mulţi ani, cât încă va trăi amintirea acelei dimineţi...