Nimic

Îmi rod unghiile.
Tocmai am venit de la examen la filosofie şi logică. E frig afară şi mă dor dinţii dacă respir pe gură. Pe masă-mi stă o carte care se numeşte "Descoperiri geografice care n-au existat niciodată". Interesant, ce scrie în ea... Citesc în fiecare zi poeziile lui Dudu despre moartea soacrei sale, nici nu mai trebuie nimic să ştii, e deschis ca o carte. Eu n-aş putea fi aşa de sinceră.
Apropo de cărţi. De fiecare dată când citesc o carte care-mi place mă identific absolut cu atmosfera, cu personajele, cu sentimentele lor. Acele 2-3 zile sau o săptămână trăiesc absolut ca-n '40 ai lui Remarque, în Tokio that never sleeps din Murakami, în iernile umede ale lui Mann. Cică careva a spus că un om care nu citeşte trăieşte o singură viaţă, cel care citeşte trăieşte sute de vieţi.
Nu ninge ca lumea în ţara asta.
M-am apucat să fac postcards şi-mi ies bine. Aş vrea să am ştampile, texturi diferite, dar n-am nici un ban. M-am săturat să n-am bani.
Tot ce-mi trebuie acum e un ceai şi el alături şi un film bun alde Lord of the Rings. E bine că am măcar ceaiul şi filmul. That's gonna be a sweet evening.

Ceva de genul ăsta :D lol, so romantic

Poezie în stradă

UPD: la ce au mai dat add pe facebook şi bifă pe blog, dacă tot numai eu, Caro şi Buzu am fo'. apropo, dudişor, reporterii ăia i-am găsit :D îs de la union.md

Uite un event foarte fain organizat de Carolina, cred e cam târziu să dau share, dar oricum. Cred că o să fie fain, uite ce scrie ea:

"Aşa, dragii mei, evenimentul "Poezie în stradă" e planificat pentru joi. Cine vrea să participe şi să dăruiască o poezie preferată sau mai multe trecătorilor, vă aştept joi la 14:00 în faţa la Biblioteca B.P. Haşdeu. După ce ne adunăm cu foiţele, plicurile, sau pe ce vreţi voi să scrieţi poeziile, în mâini, ne pornim de-a lungul Bulevardului lui Ştefan cel Mare.
Ideea mea iniţială era să aducem poeme de-ale tinerilor poeţi, cunoscuţi în lumea literară dar nu şi în afara ei. Dar, până la urmă vă ofer libertatea de a aduce ce vreţi voi. Eu voi lua numai poeziile de-ale tinerilor, debutaţi şi nedebutaţi încă.Şi voi aduce plicuri pentru toate textele aduse de voi.
Acum vă rog să împărţiţi asta pe facebook, pe bloguri, pe unde vreţi voi. Vă mulţumesc şi joi vreau să vă văd la Haşdeu"

Sper să se adune lume, ar fi mega-fain. Nu iubesc fel de fel de flashmoburi şi nu obişnuiesc să particip nici la Free Hugs, nici la altele, dar ăsta m-a atras într-un fel. Aşa că join us :)

S-a dus şi anul ăsta

Well, a mai trecut şi anul ăsta şi a fost prea lung ca să-mi amintesc cum a fost. Anul ăsta am dat bacul şi am intrat la facultate, credcă a fost decisiv, nuştiu. Am avut destule succese ca să mă mândresc de mine şi am făcut şi cunoştinţă şi cu o mulţime de oameni noi. Mulţumesc şi vouă că mi-aţi fost alături. am scris şi o mică leapşă ca să-mi amintesc ceva detalii despre anul care trece. Nu vă îmbătaţi prea tare, ar fi mai bine să ţineţi minte totul :) Un sfârşit al lumii  2012 fericit!

• Mâncarea anului: Ha, chiar azi. Biscuiţi în formă de oameni de zăpadă.
• Băutura anului: forever tea de ăla de la Nika în pliculeţe piramidale.
• Party-ul anului: de ziua Nikăi :D me gusta
• Patul anului: cel din Slovenia după 5 zile în autobuz! şi cel al lui Dima, bineînţeles.
• Piesa anului: Pink Noize Waltz de Diablo Swing Orchestra. Am avut multe descoperiri muzicale anul ăsta.
• Site-ul anului: 9gag!
• Blogul anului: Fata de pe o nouă stradă
• Ruda anului : Mama
• Gafa anului: talking again to my ex
• Prietena anului: Milonikarika :D o nou om cu care m-am împrietenit - Dana Vekvert
• Iubitul anului: sună cam straniu. adică ce mă, tre să-l schimb anual? well, my year started with this great guy. sper că va fi alături şi la anul şi la mai mulţi ani înainte.
• Îmbrăcămintea anului: fusta. n-am mai purtat niciodată atât de des fuste.
• Excursia anului: Celje-Venice-Parma-Viena-Lubljana-Prague
• Vorba anului: mă-ta.
• Sportul anului: trândăveala
• Filmul anului: The Fountain
• Cartea anului: manualul de jurnalism :D Edgar Poe.
• Parfumul anului: Slip Into, Avon.
• Jocul anului: Phantom of the Opera din hidden objects.

Tree of life

Notă: rulaţi până la sfârşitul postării pentru a accesa muzica de fundal şi apoi citiţi.

Avea soarele blocat în păr. Şi-l avea şi în pupile uneori, dar în ochi soarele e mai greu de reţinut. Totuşi, dacă izbuteşti, merită. Era la staţia de transport public, aştepta autobuzul 35. Avea în mână un caiet cam jerpelit. Tot timpul să ştiţi că cele mai durute fraze sunt scrise la sfârşit de caiet aşa ca să nu le vadă nimeni. Păi da, avea un caiet jerpelit cu un peisaj montan, din alea suedeze sau irlandeze pe care se întrezăreşte o cabană între dealuri veşnic verzi, rupţi din legende despre Valhalla. Se uita la caiet şi se întreba cum e să trăieşti într-o astfel de cabană singur, în munţi.

În caiet ea scria un fel de jurnal al emoţiilor, al stărilor, al nu-ştiu-ce-urilor. Îl învârtea în mâini. Alături stătea o bătrânică cu obraji ca textura foii mototolite. Cu bastonul cioplit de mână dintr-o creangă ea număra un ritm şi pălea cu el asfaltul. Nişte furnici alergau speriate de baston. Era o toamnă destul de caldă. Alături vuia un fel de absorbitor de mirosuri de la barul din stânga ei. S-a ridicat şi a făcut vreo cinci paşi în direcţia opusă absorbitorului. Vuietul lui a devenit mai înalt şi cu cât mai mult te îndepărtai de el, cu atât mai piţigăiat suna. Parcă era o rachetă. S-a aşezat apoi pe scaun şi vuietul a redevenit jos. De la el puţea a fum îmbinat cu miros de pârjoale. Şi-a căutat insistent în mp3 cântecul trupei Gândul Mâţei „Cotlete cu goroh”. Dădea din picior. Şi-a pipăit castanul din buzunarul stâng unde erau şi 15 lei pentru bilet. Nu ştia la sigur cât costă. Dacă nu avea să ajungă, urma să meargă pe ascuns sau să se târguiască. Ea putea.

Era vreo trei după-amiază. Probabil avea să se întoarcă pe întuneric acasă. I-a venit autobuzul. Băbuţa cu furnicile s-a ridicat şi ea.

-Drăguţo, mergi şi tu la Ialoveni?

-Da.

-La neamuri?

-La prieteni, - i-a răspuns.

-Ce ai în caieţelul cela?

-Tema pe acasă la matematică.

-Măi, măi, măi, ce fată deşteaptă.

-Matale nu ştii cât face biletul?

-Şinsprişi lei, drăguţo.

-Mulţumesc.

A urcat pe uşa din faţă şi i-a dat şoferului banii.

-Luaţi aşa, nu daţi bilet.

Şoferul cu ochi spălăciţi şi cam beţivi a zâmbit sexi, cum i s-a părut lui. Ea şi-a recunoscut faţa în retrovizor şi a zâmbit scurt şi foarte fals. S-a aşezat la fereastră, puse Radiohead şi a rulat caietul într-un tub. Alături s-a aşezat un nene de vreo 45 de ani de la sat. Oamenii de la sat tot timpul arată mai bătrâni decât cei de la oraş. Cu toate astea, cei de la oraş mor mai repede. El a urcat cu nişte pungi imense, o geantă mare chinezească de aia în carouri roşii şi cu ceva sub braţ. Peste ceva timp, ea simţi un miros nu prea plăcut de peşte.

Şoferul a pus radio Noroc şi ea a ascultat tot drumul cântece gen „99 de cumătri” şi „Foaie verde cinci chiperi”, pentru că i s-a descărcat mp3-ul.

Nu mai era soare. Era un fel de amurg urâţel, neinspirat. Tocmai s-a gândit că înainte, când scriai pe google uvântul „amurg”, îţi dădea peisaje. Acum îţi dă doar postere cu film prost cu acelaşi nume.

A rugat să oprească pe şosea. Şoferul şi pasagerii s-au uitat puţin straniu dar, odată ce s-a închis uşa, ei au şi uitat de ea.

Era întuneric şi puţin cam frig pentru scurta subţire de pe ea. Câmpul se desfăşura în faţa ei absolut liniştit. Câmpul e cel mai sincer loc, în el nu te poţi ascunde.

A găsit un beţişor mai gros şi a săpat cu el o groapă mai măricică. Asta i-a luat ceva timp. A pus în ea caietul şi i-a dat foc cu bricheta. A aşteptat până arde tot, şi cabana suedeză de pe copertă inclusiv. A pus pe cenuşă castanul care-l ţinea în buzunarul stâng. Dacă va da o ploaie curând, acesta poate încolţi. I se părea inspirată ideea că dacă va creşte castanul mare, în frunzele lui va fi caietul ei. S-a întors puţin înapoi spre cea mai apropiată staţie de autobuze. Era întuneric de-a binelea. Mergea cu spatele la maşini şi luminile lor îi făceau o umbră lungă pe asfalt. Cu cât mai mult acestea se apropiau, cu atât mai scurtă devenea umbra, spre sfârşit aruncându-i-se înapoi în corp. S-a aşezat la staţie şi-şi reluase aşteptarea.

Să ne pupăm cu protivogaz

Zilele astea primisem bonus 400 de mesaje pentru 3 zile. Minte sovietică: să cheltui toate mesaje că doar dacă nu le cheltui se pierde bonusul şi apoi îi jale. Mă rog, am cheltuit doar 60. Culmea! nu mai ştiam cui să scriu. Stăteam cu mobilul în faţă şi căutam în Contacts cui pwla mea să-i mai scriu ceva. Aşa, Adrian e în Germania, cu Alice nu mai vorbesc, cu Alina din 116 nu are sens, Anei-Maria îi voi scrie mai târziu, Adrei a şi uitat cine sunt şi tot aşa până am ajuns la V... Vlad (and there i lol'd), Vya (omg, asta e încă vie?) şi FIN. Apoi, că tot îmi era milă de bonusul necheltuit, am început să iau numere la întâmplare şi să le urez o iarnă fericită. Chiar mă gândeam, poate o să-mi răspundă cineva. But nope, hope in humanity level 0.

Mănânc foarte multe mandarine, iar oraşul are becuri, şi luminiţe, şi brad şi eu nu simt Crăciunul şi I don't give a fuck. Azi mergeam pe stradă (mi s-au rupt 2 nasturi din 5 la palton), afară e fleoşcăială şi plouă în cap şi e ud, iar în faţa mea mergea o bătrânică. Era în scurtă roz. Am depăşit-o şi m-am oprit la semafor. Când s-a oprit lângă mine, m-ai n-am început să mă sufoc. Nu aveam aer, literalmente. Semăna atât de mult cu bunica mea, iar bunica a murit acum 2 ani şi juma'. Tocmai ascultam la căşti Ruska de Apocalyptica şi totul era aşa weird.

Nu m-am văzut normal cu Dima de vreo lună. Adică, am ieşit la Festul filmului polonez, dar mă rog, mie nu-mi plac ieşirile la film. Parcă te-ai văzut, parcă şi ai vorbit, dar de fapt aţi stat exact 15 minute în total: 5 minute până găsiţi rândul, 5 până se stinge lumina şi 5 până la staţia de troleu. Anul de învăţământ şi sesiunile transformă o relaţie în ceva extrem de formal şi plictisitor, când te suni o dată pe zi seara să spui ultimele noutăţi şi "noapte bună", să spui de 2-3 ori "mie mi-i dor" sau "te sărut" şi când discuţia nu se leagă şi e exact ca pe 9gag: that awkward moment when... Şi apoi se miră naivul de ce n-am eu dispoziţie. Cu toate că mi-i dor, nu vreau să mai răspund la telefonul ăla, pentru că va urma un fel de tăcere penibilă. Noi ne pierdem identitatea şi simţurile în vălmăşeala asta. Ne pupăm cu protivogazuri.

PS: mi-i dor de cei plecaţi la Timişoara. Vreau la cenaclu.

Telefonul

Textul de la atelierul de azi 

Maia făcea cafea la bucătărie când sunase telefonul. Scăpă puţine boabe pe masă şi răsturnă ibricul. Bucătăria se făcu numai stropi. Telefonul suna şi suna. Când a ajuns lângă el, sunetul se oprise. Căută să se gândească cine o putea suna la ora 9 dimineaţa când ea îşi luă liber. Putea fi şeful, mama sau Andrei. Îi sună pe toţi la rând ca să afle cine era. Şeful îi spuse să nu fie paranoică: o zi fără ea nu va fi o catastrofă. Mama nu era acasă, iar Andrei a spus că n-a sunat-o. Şi-a spus că au greşit numărul şi a intrat înapoi în bucătărie. Pisica lingea cafeaua de pe jos din ibricul răsturnat.

- Fugi! - îi spuse Maia. A mai rămas să te îmbolnăveşti. O să te doară capul!

Pisica i se încolăci în jurul piciorului stâng fluturând coada în aer.

- Ce bine că astăzi e vineri, Cârnăcior!

toată ziua se uită la filme lacrimogene, bău cafea şi se tolăni în pat. Seara Andrei îi aduse biscuiţi cu migdale.

A doua zi dimineaţa pe la 9 era încă în pat. Andrei era dus la alergat în parcul de alături şi Maia putea să doarmă în voie încă puţin. Când a vrut să se întoarcă pe cealaltă parte, din living s-a auzit telefonul. Sunetul insistent într-o dimineaţă ceţoasă o făcuse pe Maia să-şi pună plapuma în cap, dar ăla suna şi suna. În cinci paşi, Maia era în camera de zi. Ridică receptorul şi spuse nepoliticos:

- Chiar merită să mă treziţi aşa devreme?

Dar în telefon se auzi doar un fel de bruiaj de reţea de parcă cineva desfăcea o bomboană cu înveliş care foşneşte. Tăcu mirată şi apoi făcu de vrei două ori: "Alo! Alo?!" şi puse receptorul. În trei ore telefonul sună iar, exact la ora doisprezece. Maia se întoarse suspicios. De data asta luă receptorul aproape imediat.

- Da? - spuse neîncrezut.

În acel moment, în living s-a deschis fereastra. Vântul sufla în perdea şi aia se umfla ca o pânză de corabie piraterească.

- La dracu'! - Cu o mână ţinând receptorul, cu alta împinse geamul. - Scamatorii ieftine! Alo? Cine sunteţi? Violeta, tu eşti? - Violeta era fiica lui soră-sa. - Nu te juca că te pârăsc mămicăi.

În receptor tăceau.

- Vorbiţi vă rog, vă ascult!

La capătul celălalt au pus receptorul. Maia spuse: "Ia nebuni!"

N-a mai ieşit din libing toată ziua. S-a uitat la TV, s-a jucat cu Cârnăcior, a citit nişte ziare. La 9 seara iar a sunat telefonul. De data asta, Maia s-a uitat lung la aparat. A luat lent receptorul şi a spus încet şi răspicat:

- Alo.

Tăcere apoi foşnet. I s-a năzărit un oftat.

- Cine eşti?

Tăcere. Cu glas coborât întrebă:

- Eşti amanta lui Andrei? Nu credea, îl ştiam fidel, dar dacă suni atâta, poate eşti vreo amantă de-a lui. Aşa-i? Suni să mă scoţi din minţi, spurcăciuneo, descreierato?! Nu mai suna, ai înţeles?!! Uită numărul ăsta, neghioabo!

- Cu cine vorbeşti, Maiou? - Andrei intră în living.

- Sunase telefonul, n-ai auzit? De vreo două zile tot sună cineva şi tace.

- Mă uitam la TV la bucătărie şi n-am auzit. Poate se joacă nişte copii. Nu băga de seamă.

duminică la 8.30 Maia deja era lângă telefon. Aştepta sunetul. Şi a sunat. A ridicat şi a tăcut. La celălat capăt s-a auzit un scârţîit.

- Nu fă asta, mă sperii.

Linişte.

- Dacă mai suni încă odată jur, jur că o să te găsesc.

La ora 12 telefonul sună iar. 

- TACI!!! Taci odată!!! Închide-te!!!

- Maia, ce faci?! - Andrei ieşi din baie confuz. Maia!!!

Dar Maia deja alerga spre telefon cu foarfeca în mână. Dintr-o mişcare ea tăie firul şi aruncă telefonul cât colo.

- Acum eşti mort şi o să taci ca mortul!

- Maia... - Andrei rămase împietrit, dar ea nu-l vedea.

Cârnăcior, motanul ei alb se apropie şi mirosi telefonul sau, mai exact, ceea ce rămăsese din el. Cu ochii lui ca portocalele se uită atent, foarte conştient la Maia.

- Acum va trebui să cumperi unul nou, îi spuse motanul.

Acasă sună telefonul. Andrei îl luă cu grijă - era nou-nouţ.

- Slavă Domnului că am răzbătut într-un sfârşit! Andrieş, eu sunt mama Maiei, sunt acum în munţi şi aici conexiunea e foarte rea. Am plecat fără s o preîntâmpin şi am sunat mai devreme de vreo zece ori. Maia e acasă?

Andrei privi pe fereastră:

- Maia e la psihiatrie, - şi puse receptorul.

Lansare

Veniţi la lansarea antologiei ;) marţi la 18.00

Când 13 oameni cântă un marş funerar

Erau grupa cea mai tare din toată facultatea. Erau anul 4, ultimul an de licenţă la muzică la Academie. Mircea, un sărit de pe fix fără pereche, făcea vioară, alţi doişpe nebuni – ori pian, ori contrabas, ori acordeon, percuţie sau chitară. Toţi se credeau boemi şi adorabili şi că numaidecât vor ajunge cândva celebri. Erau o gaşcă mişto, toţi treisprezece ticăloşi şi beţivi.

Şi dacă tot vă spuneam că erau ultimul an la facultate, trebuiau să facă ei ceva să îi ţină minte toţi ceilalţi.

- Auzi, ăi Gramofon? – îi spuse Mircea lui Petru Grama într-o dimineaţă stând la fumoar din contul solfegiului, - Ce spui dacă îi strângem pe ai noştri şi facem o poantă?

- Ce poantă, măi debilule?! Să nea dea un şut în fund în ultimul an?

- Taci şi ascultă. Ne strângem şi ne ducem noaptea în Academie, prindem baba de la poartă, o încuiem undeva şi facem o beţie turbată. A?

Grama tăcea şi înghiţea fumul, dar pe faţa lui cu pete roşii apăru acea expresie pe care o aştepta Mircea. I s-a aprins becul. Se auzea cu ticăie rotiţele zimţate din creierul lui.

- Băi... – a spus el visător, dar aproape hotărât. Vorbim cu ai noştri şi votăm. Principalu’ să nu ne pârască Irina.

Irina era tocilara, şefa şi turnătoarea la un lo. Era tot timpul cea care se dădea cu fundul înapoi când treaba era gata.

După lecţii au rămas toţi treisprezece. Oare ştiau ei atunci că cifra asta n-o să le aducă nimic bun?

Mircea a luat un scaun, a trecut în faţă şi s-a aşezat invers spetezei punându-şi pe ea coatele. Cu aere de orator a început a îndruga:

- Eu am un plan pentru noi, fraţilor! – vreo două (Alina şi Sofia) pufniră, dar Mircea a continuat liniştit ca un hipopotam. – Eu zic să ne ducem toată lumea să bem într-o noapte la Academie.

- Da’ baborniţa?! Pe ea unde o vîri? – întrebă Mihai. – Ştii că dacă ne prinde că facem „cenaclu” o păţim rău.

Cenaclu numeu ei beţiile lor, iar baba Nina într-adevăr era tare sălbatică, săraca.

- M-am gândit ce facem cu baba. O luăm, o ducem în sala de concert şi-i interpretăm marşul funerar al lui Chopin.

Toţi au început a râde şi numai Irina stătea cu faţa ca de plastic.

- Nu.

- Ce „nu”?

- Nu facem poanta asta. E riscant, e stupid şi e infantil.

- Bla, bla, bla. Votăm, băieţi. Cine-i pentru?

Şi spre marea satisfacţie a aventurierului Mircea, mâinile au început să se ridice una după alta. Irina rămăsese singură în opoziţie.

- Bine, doar n-o să vă las să ruinaţi clădirea. Mergem toţi.

În seara X se întâlneau la Nr.1. Puseseră banii la grămadă şi cumpăraseră vreo zece litri de bere şi încă vreo trei de vodcă. Erau gălăgioşi şi abia aşteptau poanta cu baba Nina. Era aproape de zece seara când ajunseseră la blocul central.

- Iacată-i-s, beţivanii. Oare eu nu văd şi nu aud cum sună sticlele în traista ceea a voastră?!

- Tanti Nina, noi suntem ultimul an, vrem să sărbătorim şi să ne luăm rămas-bun de la Academie şi vrem să-ţi cântăm şi matale ceva ca să ne dai voie să stăm şi noi o oră-două.

- Ian să vă văd, - spuse baba sceptic, dar avea o faţă intrigată.

Am urcat sările la etajul trei şi baba ne-a deschis cu aurateţe sala roz cu pian. Grama s-a aşezat la instrument şi începu cu mare zel marşul funerar. S-a alăturat Mircea şi Sofia cu viorile, Dumitru la percuţie, iar Mihai la trompetă. Le reuşea chiar mai bine decât la examen în anul doi. Ceilalţi nesănătoşi îngânau cu vocea. Baba se făcu albă şi în două minute, chiar la cea mai tragică parte, se dumeri, înşfăcă bustul micuţ al lui Musicescu şi-l aruncă în corul improvizat, iar mătura din colţ – în Grama.

- Porcilor, să vă bateţi joc de babă, nesimţiţilor!!!

Cu hohote de râs, ei au început să alerge spre ieşire. Mihai dădea din mâini şi zbiera:

- Combustibilu’, paţani! Băutura! I-o laşi babei?!

Cu sacoşele în spatele şi împiedicându-se unii de alţii, ieşiseră buzna afară. Irina, zăpuşită, spuse:

- Ei, Mircea, bine ai chefuit, a?

- Taci fa, - spuse Grama. – Eu ştiu unde să ne ducem.

Mai bine Grama nu spunea asta.

- Este o casă mai la vale. Oleacă avariată, dar e frumos acolo. Poliţie nu-i, sărim gardul şi-i gata treaba. Am vrut avemturi, nu?

Şi atunci Irina a spus un lucru neobişnuit.

- Da’ chiar hai. – Şi lucrul ăsta era atât de neobişnuit, încât toţi i-au urmat decizia cuminţi.

Ajunşi nas în nas cu gardul, Grama găsi o gaură, strecură gospodăreşte în ea băutura şi ei, unul câte unul, au sărit gardul. Casa arăta minunat chiar şi ruinată. S-au înghesuit înăuntru prin baricada de scânduri şi şi-au făcut loc pe podea. Era primăvara târziu, destul de cald, vodca i-a mai încălzit şi în scurt timp toţi deja zbierau, râdeau, spuneau bancuri, Mihai se săruta cu Alina şi chiar Irina  îi dădea bine la pahar. Nu se ştie precis cum s-a întâmplat, dar într-un moment Mihai a întrecut măsura cu Alina care era puţin mai trează ca dânsul şi de aia l-a împins pe fraier în peretele puţin şubred. N-au atras atenţia deodată la norişorul de praf alb care ieşise din perete. Şi numai când fetele au început să ţipe, toţi au înţeles ce se întâmpla. Peretele ăla ţinea cât de cât etajul doi. Imediat începu să cadă tencuiala, nişte blocuri de piatră şi camera se umplu toată de praf alb. Tocmai atunci căzu o parte din pod.

Mircea stă în spital acum. Mihai, Dumitru, Alina şi Sofia au câte o mână sau un picior în ghips, dar bine că limba nu le e în ghips de fac o gălăgie pe tot etajul. Ceilalţi sunt şi ei internaţi cu fraturi mici sau leziuni. Baba Nina a venit la ei cu colţunaşi şi se tot căia că e vina ei, că dacă îi lăsa să bea în Academie, nu ajungea nici unul la spital. Oricum, ei nu-şi prea băteau capul şi chiar şi Mircea, vioristul cu degetele fracturate se gândea deja să se reprofileze în toboşar, dar ce gândea adesea: „Totuşi poate era mai bine să fi cântat Debussy în loc de Chopin?”

Gânduri

Iubesc.

M-am trezit de la 6 mesaje cu decalaraţii de dragoste. Respir aerul rece, amar, de toamnă. Incredibil cum nu seamănă toamnele între ele.

Mi-e dor de ai mei. Parcă sunt undeva departe, prinsă în rutina unor zile mărunte, lipsite de sens. Vreau să-mi văd fetele, să le îmbrăţişez strâns, să merg cu ele pe acoperişul veceului de la Valea morilor şi să privim înspre lacul reapărut cu câte o bere în labă şi cu pâine cu maioneză. Se poate, pentru că e din nou frig.

L-am citit cap-coadă pe Orwell, m-am gândit la Soviet Russia şi la Germania nazistă. Am impresia că Marele Frate mă priveşte şi pe mine neîntrerupt. Sunt sub microscop, tot timpul fiind nevoită să dau din coate pentru a rămâne la suprafaţă.

By the way, nu cred să mai abordez tema feminismului vreodată, e prea obositor, cineva oricum nu te înţelege corect şi tot sentimentul tău până la urmă capătă doar reacţia "sucks".

Facem la cor o chestie nouă. O creaţie spaniolă de tip habanera, dar care puţin seamănă cu tango. E minunată. Şi încă una "Mizerere".

Săptămâna viitoare am 8 seminare şi cred că n-o să iau note prea bune. Am predat o recenzie şi pentru precedenta încă nu am primit bani. Am vândut ursul dăruit de Vlad :))))) Şi când mă gândesc că fix un an în urmă postările mele erau pline de dânsu'...

Voi nu aţi observat niciodată că puloverele din magazinele noaste dacă au mâneci, n-au "gât" şi invers. Bred.

Un cântec bun la starea mea.

O femeie frumoasă e neapărat proastă?

După orele de la facultate aveam preconizată întâlnirea cu Aurelia referitor la Gala de joi, trebuia să discutăm poezia aia şi să improvizăm ceva pentru a fi ok joi. Pe lângă Academie, după ce l-am sunat pe Dima şi am aflat că nu ne mai vedem azi nici într-un mod posibil, am dat cu ochii de Dumitru Crudu cu încă un domn X căruia, chiar dacă aş fi vrut să-i dezvălui numele, nu mai ţin minte cum îl chema. Am făcut un schimb de replici, Dudu m-a prezentat, ăla mi-a pupat mâna, mi-a spus de vreo 3 ori cât sunt de frumoasă şi apoi Dudu i-a spus că fragmentul de proză de-a mea a apărut  în "Timpul". Domnul s-a înviorat, cică "Interesant, proză poliţistă..." şi mă întreabă: "Domnişoară, ce ţi-e interesant să scrii cel mai mult". Pe dracu', să fi fost voia mea, aş fi scris despre orice m-ar interesa pe lumea asta, de la politică, învestigaţie, societate, spectacole mişto, medicină, mediu înconjurător, oameni. Sunt grămezi de subiecte. I-am spus pe şleau că mi-i interesantă investigaţia jurnalistică. Aş vrea să mă bag într-un caz straniu, ceţos, încâlcit şi să prezint materialul mulţimii care nici nu se aşteaptă. El cică "Ei, prostii...". Dudu a vrut să anihileze situaţia, a dat să mă întrebe dacă vin astăzi la cenaclu şi i-am spus că nu pot, sunt înrolată la Aurelia. Domnul X mă sfredeleşte cu privirea. "Domnişoară, nu mi-ai răspuns la întrebare". Zău, ce puteam să-i spun mai mult decât atât? Mă interesează totul. Atunci el îmi afişează fraza: "Eşti prea frumoasă ca să poţi răspunde". Parcă mi-a dat o palmă. L-am întrebat: "Dumneata consideri frumuseţea o barieră pentru intelect?". A început să bolmojească ceva de genu' că nu a avut asta în vedere, iar Dudu i-a spus repede: "Oricum n-o să-ţi spună nimic astăzi, ce-ar fi să discutaţi în altă zi cumva?". La care domnul, cu aer de înţelept budist îmi spune "Fetiţo, trebuie să ştii ce vreai să spui lumii". La dracu'. Era oare cândva la modă metoda asta de a spune complimente, sau cum să înţeleg? Sincer, am crezut că au trecut demult vremurile unde femeile nu aveau drepturi şi erau un simplu decor, iar bărbaţii mişcau lumea la deal. E o chestie depăşită. Sunt femei ilustre, într-adevăr minunate profesioniste în treaba lor, iar vorba "merge un om cu o femeie" e o stupiditate.Sau pe vremea lui femeile deştepte erau neapărat nişte matroane cu mustăţi, ochelari imenşi şi 50 de kilograme în plus? Societatea noastră, care se laudă la orice pas că e tolerantă, democratică, încă califică femeile frumoase drept nişte păpuşe cu un singur neuron. Mă întorc iarăşi cu gândul la lecţia lui Ciocoi despre feminism. Gata, femeia tăcută de la bucătărie care şterge nasul la 10 copii a rămas în istorie. Un om deştept nu m-ar fi judecat pe mine în 2 minute de dialog sec pe o stradă părăsită. M-a etichetat proastă, l-am făcut retardat. Femeia rămâne femeie, sensibilă, frumoasă, gingaşă, alocuri romantică, drăgălaşă, dar asta nu înseamnă că toată existenţa ei se limitează doar aici. Nu vreau să dau exemple de femei curajoase şi deştepte (şi frumoase, evident!) care au ajuns departe şi nu vreau să mă justific prin nimic, pentru că dacă eu sunt prea "frumoasă pentru a răspunde", el e prea limitat pentru a-şi da seama cum m-a insultat.

Un alt lucru care m-a deranjat extrem de mult a fost troleibuzul 22 în care am urcat imediat după ce am aflat că Aurelia nu poate să mă primească. Veneam acasă, iar troleul venea tocmai de la universitatea de medicină. Troleul era plin cu arabi. Era ticsit de lume şi, mare mirare, toate locurile de pe scaune erau ocupate de băieţii arabi. Chestie oribilă, pentru că stăteau femei în vârstă, şi în general foarte multe femei, care cu genţi, care pe tocuri (inclusiv eu) şi toate erau în picioare. Nu vreau să fac rasism aici, deşi eu afirm absolut deschis că nu-mi plac nici ţiganii şi nici arabii (nu-mi pasă de reacţia voastră, ştiu că toţi suntem oameni, dar şi eu am slăbiciunea mea), dar sunt BĂRBAŢI care, pe dracu, ar fi putut oferi locul măcar unor băbuţe, dacă nu mie. Din contra, ei se mulţumeau extrem de mult să-mi facă ochi dulci şi să zâmbească alde "Devuşca, ce eşti de frumoasă" strând pe scaun, iar eu în picioare. În fine, articolul meu rage în gura mare că eu sunt femeie, mie îmi place să fiu femeie, dar eu cer să fiu respectată, dar în loc de asta, societatea noastră încă mai califică femeia drept decor fără creieri. Nu-mi trebuie aici comentarii ale unor retarzi care spun ceva de genu "femeia să-şi cunoască locul şi să tacă din gură, că bărbatu' îi cel principal", pentru că dacă cineva crede astfel, să se cupleze atunci cu alt mojic ca şi el ori cu propria mână dreaptă sau stângă la preferinţă. Eu nu m-am arătat niciodată o feministă înrăită, eu respect bărbatul, dar anume Bărbatul cu literă mare, nu un mucos care afirmă că femeile sunt nişte găini. Domnul X ar fi trebuit, la ai lui aproximativ 60 de ani probabil, să se gândească de 2 ori knd vorbeşte cu o domnişoară, iar arabii să înveţe buna purtare.

Jurnal. Vineri

Azi m-am trezi la 6.30 cu deşteptătorul. E hramul oraşului şi ce satisfacţie am simţit eu că pot să mă întorc pe cealaltă parte, să-mi pun plapuma în cap şi să dorm mai departe. În ultimul timp nu prea am avut parte de aşa lucruri faine. Mă trezesc definitiv la 8. Trebuie la 10.30 să fiu la Dima. Nu l-am văzut de duminică. Acuma ne vedem o dată pe săptămână, în el mai bun caz. Mama lui nu-i acasă. Bine. Îmi spăl floacele, mănânc piureu de cartofi şi beau ceai. Negru. Cu lămâie. Afară e soare, dar simt că va fi o vreme naşpa până diseară. Mama spune că s-au anunţat la PROtv 2 grade azi. N-o cred. Pe la 9 îmi pun nişte haine pe mine şi caut în dulap fusta lungă de toamnă. La liceu mă porecleau "monaşcă" când apăream în ea. e şifonată. Mă duc să o calc. Îmi place să calc; când calc hainele mă gândesc la viaţă. De data asta nu prea ama vut timp să mă gândesc. Mă îmbrac, mă vopsesc, îmi pun pălăria nouă. Am cumpărat-o din banii care i-a trimis tata ultima dată. E faină, ca la mafioţi. Aşa şi îmi vine să scot un revolver imaginar şi să mă simt ca în "The Godfather". Nu sunt sigură că merg troleibuzele. Când ies, se holbează unii la mine. eu mă simt mafiotă, mă simt frumoasă. Când mă simt frumoasă, ar fi trebuit să mă evite lumea. Devin arogantă. Îngheţ în staţie vreo 5 minute. Vine 9, mă urc. Mereu am muzică la căşti cu mine. Acum cântă "Înger sedat" de Travka. Cântecul ăsta cică îi aminteşte lui Dima de mine. Până acum ţin minte cum fosta lui se băga cu comentariile la cântecul ăsta pe facebook. Îmi amintesc că acum şi ea e la AMTAP, tot la grafică. Îmi vine să-i dau cu lopata în cap, nu pot să argumentez de ce. Cobor lângă Gaudeamus. Merg la vale spre casa lui Dima. Intru în magazin şi cumpăr nişte croisant-uri cu lapte condensat, pentru că cu ciocolată nu sunt niciodată. Vânzătoarea îşi prinde floacele, i-s ocupate mâinile şi n-are când să-mi dea marfa. Mă enervez. Bolboroseşte ceva. Urăsc vânzătoarele de pe la noi. Nu zâmbesc niciodată. Poate au carii la dinţii din faţă şi le e frică să caşte gura.  Scârbos. Ies. Se văd tufarii cu flori violete de la gardul casei lui Dima. În sun, dar el e în baie. Cică: "Sunt în ştergar, aşteaptă-mă 2 minute, te rog". Zic "Bine, bine" şi mă apropii de poartă. Din ogradă sare la mine căţelul lor Ursuleţ. Ciudat câine, tot timpul când mă vede numaidecât mă miroase pe sub fustă. La dracu, zoofilie inversă. Dar e drăgălaş şi râd. Iese bunica lui Dima la lătratul câinelui. Are părul ca puful de păpădie. Drăguţă bătrânică. Îmi deschide uşa, eu intru în casă şi încalţ ciupicii lui Dima de mărimea 46 pe care scrie Eva. Râd. Intru în camera lui. Dima se îmbracă şi  mă salută de undeva de sub pulover. Aterizez pe pat şi-i bag în mână croisant-urile. Mă îmbrăţişează. Miroase a săpun şi spumă de ras. Face cafea la ibric şi pune Tom Waits. Eu cotrobăiesc şi scot beţe aromate cu miros de canabis. Aprins şi în curând mi se îmbibă părul de porcăria asta. Negreşit îmi aduc aminte cum înainte ca să plece la Constanţa tot stăteam la el pe podea, ascultam muzica indienilor nord-americani şi  inhalam porcăria cu miros de canabis. Mi-e dor de el... se întoarce din bucătărie şi îmi toarnă coniac în cafea.. Eu mă uit la el şi râd. Îi flocoşesc părul. Tom Waits se schimbă cu Devil Doll. Muzica ei seamănă cu un ix de streaptease, anii '40, jazz şi rock'n'roll. Mi-a furat muzica! Apuc o carte de pe masa lui. E Andersen, poveşti. Am una fix aşa şi tot stă la mine pe masă. Parcă-i copil mare. Mă pupă. Miroase a cafea şi a spumă de ras. Miroase a el, a cel mai apropiat om. E frig. Scoate o pătură albastră şi o trnteşte peste mine. Vorbim despre muzică şi criza de timp. Îmi spune: "Te văd o dată pe săptămână de parcă suntem însuraţi de 20 de ani". De câte ori i-am spus că numai bărbaţii se însoară, femeile se mărită, iar ei între ei sunt căsătoriţi, oricum spune aşa şi nu-l pot obişnui. Stau îngândurată. E adevărat.
-De ce eşti tristă?
Tac.
-Phelly, de ce taci?!
Începe să mă gâdile ca un nebun. Îi dau cu piciorul în coaste râzând. Pe la 12 scoate din sertar nişte tutun cu gust de ciocolată. Mor de curiozitate să văd cum e. Tot las şi las fumatul şi nu-l mai las. Ba mi-e milă de Carolina că fumează singură, ba curiozitatea. Curiozitatea şi vorbăraia mea mă vor omorî cândva, la sigur. Ne ducem în atelier. N-am mai fost acolo niciodată. E frig. Dima aprinde focul în şemineu şi eu rămân parcă trăsnită. Mă aşez în faţa focului şi-i spun:
-Simt parcă am 5 ani, sunt la bunica, iar nanu' Andrei face focul. Parcă-s copil....
El spune: "Da? Poate." şi amuţeşte. Nu înţelege, dar nu-i mai spun nimic. Eu rămân în faţa focului şi tot mai arunc vreascuri. Îmi pare că dacă o să se stingă focul, se va pierde magia. Ridic din teancul de maculatură o revistă veche. Pe ea scrie "Ogoneok". O boţesc şi o arunc în foc. "Ogoniokul" şi-a justificat denumirea. Dima îmi întinde ceva. Am şi uitat: e tutunul cu miros de ciocolată. Iau, dar deja nu mai vreau. Focul mă interesează mai mult, îmi trezeşte senzaţii demult adormite, calde. Nu vreau să pierd nici o clipă. În momentul acela, totul pentru mine e sacru. Fumez. Dima bagă în foc nişte lemne. Nu-i e frică, bagă mâna direct în vatră. Eu m-aş teme.
-Ce-i de bine aici la tine, zic.
El spune scurt "Îhî" şi iar nu înţelege. Ei lasă. Ce folos ar fi dacă m-ar înţelege şi ar fi şi el la fel de rupt de realitate? Am fi ca doi calici. El e real, el fumează repede, aruncă restul ţigării în foc şi-mi aduce poamă şi nuci să duc acasă. Ţigara mea încă mai fumegă; dacă am tras din ea de vreo 4 ori. I-o dau lui, e prea puternică pentru mine. E unu' şi juma', el mă petrece la staţie. Mă uit la el cu căldură, dar el se uită în direcţia din care vine troleul. Îi spun "Eşti frumos". El râde şi mă pupă în creştet. Vine 20. Mă urc. El îmi dă din mână de afară. Plec şi troleul mă evacuează de unde mi-era bine. Am la 6 Nekrotitanium. Mă uit pe fereastră. Se-adună ploaia.
Am ajuns acasă şi peste 10 minute începe să picure. Mă simt Vanga. Mă aşez la calculator şi nu ştiu ce fac vreo 20 de minute. Câteodată mă gândesc că din cauza internetului, facebook-ului şi altor porcării, tone de cărţi rămân necitite, timpul se duce, air tu rămâi ca prostu'. Sunt flămândă. Omor o strachină de zeamă şi apoi mămăligă cu tocană. Parcă-s un mic dinozaur când mănânc. N-o să mai ai niciodată cele 50 de kile ca acum 3 ani. Ei lasă, bag piciorul. La 5 ies din casă şi mă îndrept spre Foosbook. La naiba, ce rahat e în centru. Mă simt ca într-o maşină de tocat carne. Copiii merg cu baloane, iar mamele şi taţii merg cu expresia "Când totul o să se termine" pe faţă. Gopnicii mănâncă şaorga şi hotdoage. Da, anume hotdoage. Tristă privelişte. Pe jos e glod. Mă urc frumuşel pe Alecsandri. E goală strada. Cotesc pe Eminescu şi imediat îmi pare rău. Idiotul ăla trăieşte aici. Trec repede pe lângă poarta de culoarea rahatului ca nu cumva să se deschidă, deşi e puţin probabil. Am amintiri urâte de tiranie. Mâna din buzunar se face automat pumn. Regret.
Caut flori. O tanti vinde 3 trandafiri la 25 de lei. Nebună femeie. Am venit mai devreme şi mă învîrtesc ca o curcă oarbă. Îmi iau o cafea de lângă biblioteca naţională. Beau, stau liniştită. Se-aude:
-Felicia! Heyy!
E Caro. Fumează. O să.şi scuipe plămânii degrabă. Ia o gură de cafea. De când mă ştiu cu ea? Vreun an, mai puţin? Îi zâmbesc. Îmi place de ea cu toate că o ştiu puţin. Are ceva ce n-am eu şi totuşi seamănă cu mine. Am impresia că nu m-am putea certa cu ea. E bine.
-Vreau să văd cum citeşte Moni, îmi spune. Eu protestez.
-Lasă că de la 5 minute fără tine Moni n-o să moară, îi zic.
Mă lasă. Mai stau 10 minute şi mă duc la "Nekro". Sala e faină, toţi se cunosc între ei şi-l cunosc pe Pleşca, toţi sunt ca acasă. Eu mă simt prostesc, nu ştiu pe nimeni şi sunt singură. Mă deranjează asta mai mult decât pare. Devin invizibilă, sunt numai văz şi auz. Pleşca îmi face din ochi, eu mă uit la el ca oaia şi-i bag un zâmbet recunoscător. E 18.10, nu sunt punctuali. Eu sunt.
Sună telefonul. E dima şi-mi spune "Am vrut să ştii că mi-e dor". L-a ajuns din urmă magia din atelier, dar acum eu sunt cu mintea în altă parte. Îi spun "Şi mie", dar mă simt oarecum resemnată că el nu m-a simţit atunci.
Rând cu poftă la spectacol. Parastasu' mătii ce bun a mai fost, să-i spun în maniera celor de la "Nekro". La urmă toţi îl îmbrăţişau pe Pleşca. Eu ies neobservată, nu mă simt în largul meu. Sun în lift cu Voloc. O sun pe Caro, ea e cu Dumitru. Îi întâlnesc şi Dudu spune că-s în Timpul. Mă simt extraordinar, dar sun oarecum distanţată. stau timidă într-un colţ şi le strig într-un târziu "Pa la toată lumea!", dar nu mă aude nimeni. Merg pe jos acasă, e frig şi ţin "Timpul" subsioar, iar la poarta unei biserici stă o pisică neagră. Totuşi nu e chiar aşa de rău dacă ea nu-mi taie calea.

Marţi - ziua X

Am fost ieri la cenaclul lui Crudu şi iată ce a ieşit din asta :))

Cică îmi bagă textul la antologie. Primul text scris la Crudu şi deodată în antologie. I'm făimăs :D

M-am trezit pe la opt. Mama m-a anunţat franc că e marţi şi că am întârziat la prima pereche. Ce fain. I-am spus că mi-e foame şi ea mi-a reproşat că trebuie să dau din coate ca să iau bursă şi atunci voi merita dejunul. Merci, mamă, eşti adorabilă. Am pus pe mine nişte zdrenţe pe care le-am luat cu 10 lei de la second-hand, am ieşit afară şi am tras un fum pe nemâncate. Întârziam la ora lui Chefir. Aşa-i spuneam noi profului de filozofie pe care, ca atare, îl chema Ion Lapteacru. Era sărit de pe fix şi nu-l înghiţeam după ce m-a picat anul trecut. Tot timpul îmi spunea: „Eşti o muiere, Ciorescu, nu poţi riposta” când mă punea să dezbat vreo teorie de-a lui.
 În fine, vânam microbusul 188 pe Cantemir. După ce-l prinsesem într-un final, am mai stat într-un ambuteiaj împuţit cam vreo 30 de minute. Când am ajuns la universitate, mi-am dat seama că cu Chefir avem 2 perechi în ziua aia. Am bătut şovăitor.
- Ai poposit şi tu, Ciorescu. Mulţumim domniei voastre că ne-aţi onorat.
 Fundul meu a aterizat alături de cel al lui Mărgineanu. Era om de treabă. Chefir tocmai îndruga ceva despre tradiţionala lui „a fi sau a nu fi...”, când eu i-am şoptit lui Saşa Mărgineanu că tare-ar mai fi mişto să nu mai fie Chefir pe lume. Saşa a râs: „Vrei prea multe, frate! Nică nu-i degeaba pe lumea asta.” Chefir ne-am măsurat cu privirea şi s-a aplecat deasupra catalogului să ne pună 2, precis. Bău un pic de apă din paharul de pe masă. Când a luat pixul în mână, se făcut alb şi se clătină. Vreo doi oameni săriseră să-l ţină să nu cadă. Tot atunci începu să-i curgă spumă din gură, se făcut tot verde, se apucă de stomac şi căzu. Şefa a ieşit să-l aducă pe medic. Baba Nina, sora medicală, a venit în 2 minute, îi pipăi pulsul şi se întoarse la noi terifiată cu nişte ochi cât farfuriile.
- Domnul Lapteacru e mort!
Uitasem să vă spun că eu rămăsesem pe scaun aşa cum stăteam până la incident, parcă m-a încleiat cineva. M-am dumerit după ghiontul lui Saşa.
- Băi Mişa, auzi?! Tu auzi, blea?! Chefir chiar o murit, băi! Tu ştiai! Băi, dacă tu ai făcut ceva aici, eu nu te ştiu.
Eu mă uitam ba la Chefir, ba la Saşa şi nu înţelegeam nici o brânză. În 5 minute, din Mihai Ciorescu eu am devenit baba Vanga şi criminal-telepat în acelaşi timp. Asta chiar era o porcărie mai mare decât creierul meu era în stare să o accepte..
 Auditoriul l-au închis, l-au încleiat jur-împrejur cu panglică galbenă lipicioasă şi l-au dus pe chefir la autopsie. Eu m-am dus până la barul de peste drum şi am luat un cinzeac. Mă căcam pe mine de frică şi-mi tot spuneam că eu sunt de vină, după care am început să gândesc logic şi am ajuns la concluzia că dacă Vanga nu s-a reincarnat în minem atunci eu precis nu am nici o atribuţie la moartea lui Chefir. Din fericire, Saşa Mărgineanu a tăcut din gură şi n-a spus nimic nimănui.

 Era marţi, 16 aprilie, ora 9.18.

  Mă temeam să vin a doua zi la facultate. Dă-lă dracului. Dar m-a dus, pentru că mi-era frică să n-o omor pe mama u puterea gândului. M-am dus. Aveam istoria cu unu’ Plop. Era de treabă. Nu mi-era frică să merg la el la ore, ştiam că subconştiinţa mea îl respectă şi n-o să-l omor. OK, OK, aveam paranoie deja, dar ştiţi um e când mori de frică.
 Plop scria ceva în catalog şi mânca un fel de şaorma din cine ştie ce mâţă din Coreea. M-am aşezat în primul rând ca să nu mai trezesc bănuieli nimănui. Mă salută şi tuşi de vreo două ori. Cică nu se simte prea bine. Mă făcusem rece brusc, parcă am înghiţit un cub de gheaţă. A mai luat ceva guri din şaorma lui şi dintr-o clipă, scenariul „Chefir” s-a repetat. Tuşea, se îneca cu spumă, se ţinea de burtă şi s-a asfixiat. Catalogul era lipicioas iar Plop stătea jos cu ochii deschişi, vânăt şi cu o bucată de şaormă pe sacou.
 Totul se ţinea în secret, lecţiile s-au suspendat pe 3 zile, profii făceau panică. Eu făceam investigaţie acasă. Erau bărbaţi şi erau ambii profi. Chefir bău ceva din pahar înainte de a se îneca, iar Plop mânca şaormă. Erau otrăviţi!
 Veneam la facultate ca un geniu nou-identificat. Voiam să merg la poliţie să le spun de presupunerea mea, când tocmai mă zărise la intrarea în bloc Marta Covrig, o fată tocilară care acuma ţinea în mână cartea unui anume Palahniuc. Mi-a spus în grabă că în torent s-au strecurat rezultatele autopsiei: cei doi erau otrăviţi cu insecticide! Poliţia veni pentru control chiar în ziua aia şi găsise un pachet de insecticide la gunoiul din spatele universităţii. În doză zile a fost arestată Zinaida, femeia de servicuu, care făcea curăţenie la etajul trei din blocul celor de la medicină.
 Judecata se anunţase pe 2 mai. Eu şi cu Saşa Mărgineanu, din nou prieteni, ne-am apucat să ne ducem şi noi. Din mărturia Zinaidei Brânză am aflat următoarele:
   - Eu sunt femeie săracă, o capică la casă nu strică niciodată şi eu eram deacord să prestez servicii sexuale contra plată domnului Ion Lapteacru. În ziua de 13 aprilie, sâmbătă, noi eram în auditoriul 241, când Liviu Plop ne-a prins la faţa locului. Atunci Ion a spus că dacă Plop a aflat, va afla şi administraţia. Astfel noi am pus la cale omorul lui, aşa încât să nu afle nici soţia lui Lapteacru, nici administraţia. Da’ eu nu-s proastă, eu tot nu vroiam probleme acasă, mai ales că barbatul meu îi om serios la noi în sat şi furios la ale lui. Şi pe lângă Plop, eu am decis să-l omor şi pe Lapteacru. Am auzit de la televizor că chimicatele astea contra taracanilor sunt foarte otrăvitoare şi pentru om, aşa că le-am folosit pe ele şi încă oleacă de otravă de şoareci. Le-am pus puţin în apă şi mâncare. Tot ce a urmat ştiţi deja.
  Era marţi, 2 mai, ziua în care Zinaida Brânză a primit 35 de ani de detenţie.
  Eu mă tem de zilele de marţi.

Rece

Respir uşor. Nu e gaz, e aer. Sunt în siguranţă.
A trecut atâta timp de atunci, de ce toţi îmi aduc aminte, de parcă asta mai contează, de parcă asta mai doare sau mai interesează? E loc gol, e câmpie plană acolo unde au fost focuri de artificii, castele, havuzuri, planuri, poduri... A rămas un loc numai bun de construit altceva, că păcat de pământ. Şi eu construiesc, dar sunt încă din ăia care toarnă nisip în ciment şi "stroica" mea se opreşte, începe să se risipească şi mă tot uit la pământul ăla gol. Gata, e punct, sunt alte havuzuri, poduri şi planuri pe locul nou. Go fucking away.
M-au ruşinat cică. Nu mai scrii, nu mai publici, eşti de căcat. Da, sunt de căcat, dar mirosul meu vă deranjează. Uneori nu e aşa de rău să fii căcat, pen' că lumea se teme să calce în tine :D
Tot ce ştiu eu acum e doar casă-usm, casă-usm, casă-usm. Apoi va fi casă-usm-cor, casă-usm-cenaclu şi once in a 2 weeks for an fucking hour - time for personal life. Ziua de ieri e ca ziua de azi şi ca cea de mâine.
Mă gândesc bine la afirmaţia aia unde spune că tre să fii vorbăreţ ca dracu' şi să dai din coate şi o să ţi se deschidă toate uşile. Şi la urmă i s-a deschis unei tăcute care a ştiut să aştepte, nu mie care alergam de colo colo şi nu mă opream nicăieri pentru mult timp. Şi apoi de miri de ce legile astea nu merg.
Uneori mă gândesc cum draq ajung să fie nişte scriitor ditamai clasici, studiaţi la şcoli, facultăţi, pe când scriu nişte plictisuri insuportabile. De ce Wilde nu se studiază, iar Proust - da. Săriţi fani ai lui Prous, eu urăsc cum scrie el şi mie mi-i până-n coaie de fier de ce spune aia de literatură. Şi de ce, mă-ta, toţi de generaţia mai mare ne socot nişte imbecili. Azi o profă la facultate cică: "Sunt sigură că nu aţi citit nimeni "Idiotul" de Dostoievski". Ei bine, eu nu l-am citit, ruşine, nu ruşine, doesn't matter. Contează că au citit oameni, şi ea ne face pe noi o turmă de retarded seals. " voi idee nu aveţi că s-a scumpit gazul". Femeie, suntem viitori jurnalişti şi tu ne demotivezi de pe acuma.
Cică facem cu men degrabă un fotoset stil Nachtmahr girls. Good end of week.
Sunt obosită şi rea.

Cerere

Dragă fuckultate, 

sper ca pe viitor să ne înţelegem mai bine, să ai cărţile care le ceri în biblioteci, să-mi dai voie să-mi păstrez prietenii, să nu-mi crăpi timpul liber la infinit, să nu-mi schimonoseşti personalitatea, iar pentru asta eu promit să fiu fată bună şi să-ţi plătesc 6 mii pe an. Cause I want to have a great future with your help.

PS: să nu mă laşi să mă întâlnesc în ograda ta cu toate lepădăturile pe care le detest şi adaugă doamne mai multe fete inteligente în pereţii tăi. promit să-ţi fac o reclamă bună când o să cresc mare.

Iar acum Phelly ar vrea un minut de linişte şi o cană cu ceai.

Scumpule, îmi e dor de tine. Lasă naibii Constanţa aia şi vino la mine, promit să-ţi coc nişte prăjituri.

 

Despre cărţi, fumat şi dorinţe

Am citit la o fată pe blog despre anonimele motive ale fumătorilor. Am stat să mă gândesc puţin de ce fumez (asta chiar şi dacă în toată viaţa am fumat vreo 4 pachete) şi nu am găsit un răspuns mai mult sau mai puţin concret. Abstracţia mea s-a limitat doar la "pentru că aşa obişnuiesc şi pentru că îmi place".

Ieri mama a plecat pentru nişte chestiuni de familie la ţară, eu am rămas pe noapte cu Mila. A fost o experienţă plăcută, soft. Am privit 3 filme într-o zi, ne-am uitat cum plouă, eu am gătit, ea a spălat vesela, am felicitat-o pe Rika (happy bday, men), am băut vin alb... A fost foarte casual.

Well, de vreo săptămână încoace am pornit să-l citesc pe Murakami. Deşi vara trecută mă apucasem de "Cronicul păsării-arc", aşa şi nu l-am mai putut înghiţi. Acum devorez "Kafka pe malul mării". E mai mult decât o carte, te cufunzi în ea cu impresia că intri într-o debara pentru ca să scoţi nişte murături, dar de fapt în debaraua aia te regăseşti pe tine, murăturile şi o droaie de lucruri delicioase. De obicei, dacă cărţile nu mă impresionează din prima, atunci poate că le citesc până la capăt, dar părerea nu mi-o schimb. Îmi pare bine de excepţia asta.

Vreau multe lucruri să încer în viaţă. Să beau tequila, să sar cu paraşuta, să mă învăţ să dansez tango, să fac baie în şampanie, să mă schimb cu cineva cu corpurile, să cânt pe scenă solo (deşi mă tem straşnic), să mă învăţ să cânt la pian, să scriu un roman prost şi unul genial (nu-s în stare să scriu romane), să-mi cresc păr până la fund sau să-l tai scurt de tot, să pot să mă dau cu bicicleta, să citesc "Război şi Pace" şi să mănânc fără a mă îngrăşa :D

Vreau marea să se vadă din fereastră.